Henry Kissinger la 100 de ani!

Figură bine cunoscută pe scena internaţională, actor politic inegalabil, Henry Kissinger a sărbătorit împlinirea a 100 de ani, la 27 mai a.c.. A fost şeful diplomaţiei americane, laureat al premiului Nobel pentru pace (1973) alături de generalul vietnamez Le-Duc Tho, care a refuzat distincţia, motiv pentru care la ceremonie nu s-a mai prezentat nici Kissinger, influenţând la o manieră decisivă destinul politicii mondiale. Şi de dată recentă a emis puncte de vedere personale, în legătură cu războiul din Ucraina, e drept contradictorii. În ultimul interviu, pentru Wall Street Journal, cu ocazia centenarului său, a făcut remarca, potrivit căreia, aspiraţia Ucrainei de a adera la NATO a fost o mare eroare şi a condus la actualul război. Se spune („În umbra lui Kissinger”, Greg Graudin, 2016) că Thomas Scheling, profesor de economie la Harvard şi laureat al premiului Nobel, l-ar fi întrebat o dată pe Henry Kissinger, ce e mai înspăimântător: să vezi monstrul sau să nu vezi monstrul? Era la începutul lunii mai 1970, la numai câteva zile, după ce Richard Nixon anunţase la televiziune că SUA trimiseseră trupe terestre în Cambodgia. Luni de-a rândul, Nixon şi Kissinger, consilierul său pe probleme de securitate naţională, spuseseră că aveau un plan pentru a scoate SUA din Vietnam. Iar acum, ex-abrupto, extindeau războiul într-o ţară vecină. Scheling, avea o memorie asemenătoare unui computer, purta o anume responsabilitate intelectuală pentru implicarea Americii în Vietnam. Lyndon B. Johnson şi secretarul de stat al Apărării, Robert McNamara aplicaseră teoriile lui Scheling, bombardând Vietnamul, ca o tehnică de modificare a comportamentului. Acum devenise ostil războiului, iar invazia din Cambodgia îl determinase să-şi exprime obiecţiile în faţa lui Kissinger. Deşi în anturajul lui Nixon se ştia că Laosul şi Cambodgia erau bombardate de un an şi avea să mai continue… 3 ani. Acela a fost momentul în care i-a pus întrebarea despre monştri. S-au publicat zeci de cărţi despre Kissinger, de-a lungul anilor, însă cartea lui Seymour Hersh „Price of power” (1983) rămâne cea mai izbutită, autorul caracterizându-l ca fiind „un paranoic plin de sine, care naviga între lipsa de scrupule şi linguşală, ca să avanseze în carieră”, care îşi compătimea soarta şi, în acelaşi timp, dădea drumul bombardierelor B-52. Cu toate acestea Kissinger era văzut de Hersh drept shakespearian, pentru că meschinăria lui se desfăşura pe o scenă mondială, având consecinţe epice. Unii au insistat asupra echilibrului demersurilor sale: destinderea tensiunilor în relaţiile cu Uniunea Sovietică, deschiderea spre China, negocierea tratatelor privitoare la armament cu Moscova şi rolul de mediator în Orientul Mijlociu, pentru încetarea războiului arabo-israelian din 1973. În cartea sa de referinţă „Diplomaţia” evită să amintească rolul Bucureştiului în tratativele pe care le-a avut cu Beijingul. A fost indiscutabil strălucit şi avea o personalitate puternică. Era doctor în ştiinţe politice, diplomat al Universităţii Harvard. În relaţia, extrem de stranie, cu Richard Nixon a fost de o duplicitate exemplară: îl flata în faţă şi îl ponegrea pe la spate, poreclindu-l „tolomacul”. Născut la Furth (Germania) în 1923 a venit în SUA la 15 ani, scăpând de holocaust, de care n-au scăpat cel puţin 12 membri ai familiei. Recunoscând că nu credea în nimic, avea abilitatea de a fi pe placul tuturor. „Nu-ţi spun ce sunt, afirma într-un interviu celebru, luat de Oriana Fallaci, în 1976, n-am să spun niciodată nimic nimănui”. Se declara cowboy-ul singuratic al politicii americane, care făcând lucrurile de capul lui, ar fi pe placul mitologiei vestului sălbatic. Nimic mai fals şi mai imprudent pentru un înalt funcţionar, încât s-a ars şi îl ustură până astăzi, declaraţia făcută lui Fallaci. Metafizica lui Kissinger, aşa cum a evoluat de la teza lui iniţială, până la o carte publicată la 91 de ani, cuprinde părţi egale de întuneric şi de încântare. Adevărul, spunea Kissinger nu se găseşte în fapte, ci în întrebările pe care le punem cu privire la faptele respective. Sensul istoriei este „inerent naturii cercetării noastre”. În teza lui nu era departe de Jean Paul Sartre, al cărui studiu despre existenţialism, fusese publicat în 1947. Se pricepea de minune să susţină ipoteza că SUA şi violenţa şi dezordinea din lume sunt lipsite de legătură, mai ales când era vorba de asumarea răspunderii pentru consecinţe. Cambodgia? De vină a fost Hanoiul. Chile? Ţara aceea, spunea el, în apărarea propriului complot, care a pregătit lovitura de stat, împotriva lui Salvador Allende, nu a fost destabilizată de acţiunile noastre, ci de preşedintele constituţional al republicii. Kurzii? O tragedie, spunea cel care îi lăsase pe mâna lui Saddam Hussein sperând în determinarea Irakului să se îndepărteze de sovietici. Timorul de est? Cred că am vorbit destul despre Timor. Procedând astfel, Kissinger şi-a jucat rolul la o manieră fără egal, făcând prozeliţi. Din lunga sa viaţă şi conceptele sale definitorii ale politicii externe americane –realismul şi idealismul- putem deduce că nu sunt opuse, ci mai degrabă se potenţează reciproc. Idealismul ne bagă în mlaştina existentă la momentul respectiv, realismul ne ţine acolo, promiţându-ne să ne scoată din ea, după ce idealismul revine, deopotrivă ca să justifice realismul şi să-l depăşească în runda următoare. Mai clar, mai nou există două tipuri de realişti: care manipulează faptele şi cei care le crează. Cu alte cuvinte este nevoie de oameni capabili să-şi creeze propria realitate. Mai mult decât orice, de… Henry Kissinger însuşi. Şi-a încheiat ultima carte „Ordinea mondială” pe un ton smerit. În cartea sa „CIA, o istorie secretă” Tim Weiner (premiul Pulitzer în 1988) jurnalist la New York Times, spunea că Henry Kissinger era urmărit de tribunale din Chile, Argentina, Spania şi Franţa de supravieţuitorii caravanei morţii, fiindcă a fost implicat în crearea operaţiunii Condor, un consorţiu internaţional de escadroane ale morţii, cu operaţiuni în America Latină, dar şi Europa şi SUA. A supravieţuit anchetelor privitoare la războiul din Cambodgia, afacerea Watergate şi investigaţiile comisiei Churk. Departe de a trece în uitare, el dăinuie. Şi după ce nu va mai fi se presupune că va dăinui kissingerismul.

Un articol de Mircea Canțăr