Eugyppius

Reportajul de sâmbătă, despre turnura autoritară căpătată de politica germană, a devenit unul dintre cele mai ”distribuite” dintre toate cele scrise de mine până acum. Sunt cu adevărat recunoscător cititorilor mei pentru că m-au ajutat să relatez despre ceea ce se întâmplă în țara mea.

Mulți au susținut că analogiile mele cu DDR (vechea Germanie de Est) sunt neconforme. Ei sugerează că o analogie istorică cu național-socialismul (nazismul) ar putea fi mai adecvată și că am fi martorii unei re-manifestări a tendințelor fasciste germane clasice. Cred că aceasta este o interpretare greșită și, cu riscul de a mă repeta, voi încerca să explic de ce. Apoi, cu un alt prilej, voi scrie despre fascism și natura lui, deoarece cred că, în această privință, se fac, deseori, foarte multe confuzii, mai ales în anglosferă. (Va fi un eseu mult mai complex, deocamdată trebuie doar să știți că evit, deliberat, utilizarea unor termeni precum ”fascism” sau ”totalitarism”, din motive pe care le voi clarifica în curând.)

Într-o primă fază, a existat ceea ce numim liberalism. Liberalismul este o ideologie politică și morală care pune accent pe drepturile individuale și pe echitate, acestea fiind noțiuni apărute concomitent cu ceea ce ne-am obișnuit să numim capitalism (relațiile economice apărute spontan în societatea industrială). Ideologia liberală a căutat să impună limite stricte statului, inițial cu scopul de a proteja drepturile individuale, fiind aspru criticată atât de stânga cât și de dreapta. Stângiștii credeau că idealurile egalitare nu pot fi atinse în lipsa unor intervenții iliberale, atât în economia de piață, cât și în multe alte domenii, iar pe partea opusă a spectrului politic, naționaliștii de dreapta au respins în mod explicit pretențiile universaliste atât ale liberalismului, cât și ale stângii socialiste. Acești naționaliști de dreapta erau, în bună parte, naționaliști etnici, adepți ai ierarhiilor sociale.

Este important să menționăm că, atât stânga socialistă cât și dreapta naționalistă au păstrat unele concepte și un vocabular liberal. Comuniștii predicau că adevărata libertate poate fi atinsă doar în urma unei revoluții a proletariatului, în vreme ce naționaliștii de dreapta au adoptat unele noțiuni liberale și chiar socialiste, exprimând adesea preocupări egalitare pentru grupurile etnice. Prin urmare, ne putem imagina liberalismul, socialismul/comunismul și naționalismul de dreapta ca pe niște nori electronici suprapuși, care realizează exclusivitate reciprocă doar la extreme.

Auzim deseori că stânga și dreapta sunt iluzii politice depășite. Acest fapt se datorează faptului că cel de Al Doilea Război Mondial a distrus naționalismul de dreapta ca forță politică semnificativă. Comunismul occidental a supraviețuit până la prăbușirea Zidului Berlinului, în 1989, ideologia socialistă continuând să trăiască, într-o formă atenuată, în democrațiile liberale respective. În această lume nouă, a fi ”de dreapta” a căpătat o altă semnificație – înseamnă, pur și simplu, ”a nu fi de stânga”. Astfel, liberarienii, adepții pieței libere, religioșii tradiționali, pasionații de arme, susținătorii libertății de exprimare și chiar ecologiștii care nu se panichează din cauza dioxidulu de carbon se găsesc acum cu toții ”pe dreapta”. Dar, în ciuda acestei stupidități, spectrul politic nu este totuși o iluzie sau un rod al propagandei. Stânga încă mai înseamnă ceva, iar stângiștii sunt ușor de identificat prin aspirațiile lor egalitare, universaliste. Din punct de vedere funcțional, stânga acționează ca o tehnologie politică prin intermediul căreia o elită, aflată la vârf, îi dirijează pe cei de jos, promițându-le fie redistribuirea bogățiilor, fie a privilegiilor unei alte elite înlăturate de la putere, sau a clasei de mijloc.

Autoritarismul este adesea mult mai neutru din punct de vedere ideologic decât este îndeobște recunoscut. Teoretic, socialiștii iliberali și naționaliștii de dreapta deopotrivă, nu au nicio problemă să ia măsuri represive, pe când, în ceea ce privește liberalismul, lucrurile sunt ceva mai complicate. Liberalismul se prezintă ca fiind antiautoritar, iar prosperitatea istorică a a statelor liberale a permis regimurilor respective să-și îndeplinească cel puțin unele dintre promisiunile privitoare la libertățile individuale. Cei grași și fericiți sunt în general mulțumiți de sistemul politic, indiferent de natura acestuia. Cu toate acestea, atunci când au de-a face cu cetățeni mânioși sau chiar potențial recalcitranți, sistemele liberale devin la rîndul lor represive. Ceea ce s-a văzut foarte limpede în timpul pandemiei.

Chiar și în absența revoltelor populare, regimurile liberale au elaborat, generație după generație, programe politice tot mai autoritare. Exercitarea controlului, fiind, așa cum se știe, grija principală a oricărui stat.

Pe măsură ce preocupările politice ale guvernanților se îndepărtează de angajamentele liberale de bază, intervențiile autoritare devin, de asemenea, tot mai ușor de justificat. Un ipotetic stat liberal dominat de partidele naționaliste de dreapta ar deprioritiza libertățile individuale în favoarea obiectivelor naționale. Chiar dacă, în lumea occidentală nu prea există asemenea state, războiul sau alte amenințări de securitate trezesc sentimente naționaliste chiar și în guvernele de stânga, inspirând mereu același comportament.

Mult mai frecvente în Occident sunt statele așa zis liberale, dar dominate de partide de stânga sau socialiste, ai căror politicieni percep vechile angajamente liberale ca pe un obstacol în calea programului lor egalitar. La nivel național, aceste regimuri de sânga au ocolit constrângerile liberale prin dezvoltarea unei ideologii elaborate a drepturilor pozitive1. Asemenea precursoarelor lor negative, drepturile pozitive sunt concepute ca fiind anterioare prerogativelor democratice ale poporului și necesită puterea statului pentru a fi puse în aplicare. Întregul regim al drepturilor civile din Statele Unite și politicile verzi care distrug în prezent economia germană se desfășoară în cadrul unui regim universalist al drepturilor pozitive.

Pe plan internațional, liberalismul de stânga a învățat să deteste politica autonomă a statului națiune, considerând-o o pepinieră a adversarilor săi ”de dreapta” și învinovățind-o de marile măceluri ale secolului al XX-lea. Acești liberali de stânga au construit o întreagă ordine globalistă postbelică, extinzându-se dela instituții internaționale precum Națiunile Unite sau Uniunea Europeană, la activitatea unor grupuri de interese precum Forumul Economic Mondial și multe alte organizații neguvernamentale sau întreprinderi filantropice. Acest fenomen este catalogat deseori drept fascist, ceea ce este o neînțelegere destul de gravă. În realitate, vorbim despre instituții inspirate de ideile egalitare liberale, precum și de teama că prea multă democrație națională ar fi în favoarea actorilor de dreapta. Tocmai datorită trecutului său național-socialist, Germania are la dispoziție, încă din 1949, de la întemeierea Republicii Federale, mecanisme solide de apărare a constituției democratice împotriva unor rezultate democratice nedorite. Or, exact acestea sunt acum desfășurate împotriva așa zișilor ”extremiști de dreapta”, cu un aplomb altminteri cât se poate de ”iliberal”.

Ceea ce se întâmplă în Germania este, așadar, destul de simplu: guvernul liberal de stânga, confruntat cu o amenințare electorală concretă, renunță pur si simpu la scrupulele liberale pentru a se menține la putere. Acest lucru îl face din ce în ce mai iliberal, dar nicidecum fascist. (Fascismul, așa cum voi explica data viitoare) este un fenomen istoric specific care a apărut la dreapta, ca reacție la presiunile modernității și la consecințele sociale ale Primului Război Mondial. Măsurile lui Nancy Faeser sunt îndreptate, toate, împotriva adversarilor percepuți a fi ”de dreapta”, cu scopul explicit de a menține o ”societate deschisă”. Pare o glumă bună, chiar este, dar acestea sunt impulsurile universaliste, fundamental de stânga, din spatele acestei campanii.

Liberalismul postbelic și-a elaborat propria mitologie, înrădăcinată în triumful său asupra puterilor Axei naționaliste de dreapta și, în consecință, ”extremiștii de dreapta” au devenit singurii adversari imaginabili. Este de înțeles că mulți observatori, confruntați cu comportamentul autoritar al clasei liberale de stânga, nu pot conceptualiza aceast comportament politic inedit decât raportându-se la ”fascism”. Eu încerc să descriu ceea ce se întâmplă în alți termeni deoarece o lume în care un fascism zombi ne pândește la fiecare cotitură, este exact ceea ce își dorește Nancy Faeser și, de altfel, pretextul pe care-l folosește pentru a-și justifica fanteziile represive.

Să trecem acum la unele chestiuni secundare.

Toate analogiile istorice sunt imprecise, inclusiv referirile mele la Germania de Est. Sunt foarte de acord cu aceia care și-au exprimat îndoiala că o dăscăliță superficială precum Nancy Faeser ar fi capabilă să reîntemeieze o nouă DDR. Așa cum am spus deseori, statele Occidentului liberal au la dispoziție doar mijloace autoritare ”soft”, iar aparatele lor represive sunt incomparabil mai slabe decât cele ale fostelor state comuniste. Conducătorii noștri vor avea probleme serioase cu eliminarea AfD și a restului opoziției politice și este mai degrabă probabil să încurce lucrurile, înrăutățindu-și propria situație, decât să izbutească. Într-un fel, asta s-a și întâmplat deja: AfD își datorează o mare parte din succes triangulației mioape prin care Anglea Merkel a abandonat flancul drept al CDU. Erorile succesorilor ei sunt și mai flagrante, așa că probabil vor eșua și mai spectaculos. Acestea fiind spuse, e bine să știm că acești nebuni nu sunt nici pe departe inofensivi; ei pot face mult rău oamenilor obișnuiți.

Unii cititori m-au întrebat dacă măsurile lui Faeser împotriva ”extremismului de dreapta” sunt un simplu balon de încercare sau o modalitate de testare a situației. Trebuie să spun că, din păcate, toate acestea sunt reale și imediate. Ministerul de Interne consideră că majoritatea acestor prerogative se află deja în atribuțiile sale. Mai există doar câtva domenii în care se confruntă cu obstacole legale (cum ar fi, de pildă, pofta de a-și băga nasul în afacerile financiare ale germanilor obișnuiți). Dar, dată fiind situația actuală, acestea vor fi ușor depășite. După cum am mai spus, Germania are un aparat politic extins de aplicare a legii, numit Bundesamt für Verfassungsschutz, sau Oficiul Federal pentru protecția Constituției (BfV). BfV se află sub controlul direct al Ministerului de Interne pentru care urmărirea adversarilor politici va fi floare la ureche. De altfel, BfV se află pe urmele opoziției politice de ani și ani de zile.

Alții m-au întrebat ce se poate face în acest sens. Mi s-a pus această întrebare acum câteva săptămâni; răspunsul scurt și descurajator este că nu am nici cea mai mică idee. Planurile represive ale lui Faeser sunt o reacție la soluția întrezărită de mari părți ale electoratului german, care a mizează pe AfD-ul antiestablishment. În cercurile dizidente se spune deseori că votul ar fi pur și simplu inutil, ceea ce cred că este totuși o exagerare dar, cu siguranță, conducătorii noștri sunt foarte deranjați de preferințele electorale ale germanilor obișnuiți. Bineînțeles, nu cred nici că votul ar trebui să fie singura reacție și, pentru moment, mă tem că orice am întreprinde ar putea fi alăturea cu drumul.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

[1]Pe lângă drepturile naturale (dreptul la viață, la proprietate și la libertate), definite, în tradiția liberală, ca drepturi negative, deoarece presupun ca ceilalți indivizi să se abțină de la anumite tipuri de acțiuni care ar restrânge sau leza drepturile altor indivizi, există un alt tip de drepturi (cum ar fi dreptul la educație gratuită, la îngrijire medicală, la asistență socială), care necesită intervenții active din partea statului sau din partea celorlalți și care au fost definite ca drepturi pozitive sau sociale. (nota mea, N.B.)