”Toate documentele au fost ori distruse, ori falsificate, toate cărțile au fost rescrise, toate tablourile au fost pictate din nou, tuturor statuilor, și străzilor, și clădirilor li s-a schimbat numele, toate datele au fost modificate. Și procesul ăsta continuă zi de zi și clipă de clipă. Istoria s-a blocat. Nu mai există nimic altceva decât un prezent fără început și fără sfârșit, în care Partidul are întotdeauna dreptate.”

Este, poate, cel mai faimos pasaj, din cel mai celebru roman distopic, oferit nouă de cel mai vizionar și cel mai înverșunat apărător al libertății de exprimare, romancierul și jurnalistul britanic George Orwell.

Și este, de asemenea, și pasajul cel mai citat de către apărătorii de astăzi ai libertății de gândire și de exprimare.

Într-adevăr, O mie nouă sute optezeci și patru este unul dintre cele mai puternice avertismente la adresa pericolelor presupuse de controlul centralizat, de supremația grupului asupra individului, precum și de stabilirea moralității și a adevărului exclusiv în funcție de ceea ce convine sau nu statului, astfel încât acesta să aibă o putere de decizie incontestabilă, atât în ceea ce privește felul în care funcționează o societate, cât și asupra vieții particulare a fiecărui individ în parte.

Cum se împlinește deja un an de când ne-am trezit, pe nepusă masă, într-o distopie care ne-a furat aproape toate libertățile, cea dintâi tentație este să ne reîntoarcem mereu și mereu la Orwell, comparând profețiile acestuia cu situațiile extrem de reale pe care suntem nevoiți să le traversăm. Și, trebuie să recunoaștem, asemănările nu sunt deloc puține.

Adevărul este însă că desfășurările din O mie nouă sute optezeci și patru se potrivesc mult mai bine cu cei 50 de ani de dictatură comunistă pe care, în 1990, credeam, cu naivitate, că i-am lăsat pentru totdeauna în urmă.

Ceea ce se întâmplă acum este infinit mai periculos. Pentru că lumea de astăzi nu este ( cel puțin, deocamdată) o lume a controlului guvernamental total, ca la Orwell, ci una în care se insinuează, sub ochii noștri, un viitor chiar și mai înfricoșător, anume acela în care controlul nici măcar nu va mai fi necesar.

Este lumea din Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury.

Pentru cei care nu cunosc cartea, în Fahrenheit, pompierii guvernamentali nu există pentru a stinge focurile, ci pentru a le declanșa. Ei ard cărți și alte artefacte ale lumii vechi, care a fost înlocuită cu o ficțiune confortabilă și fără sens, știind însă că, în realitate, nici măcar ei nu mai sunt necesari, deoarece oamenii au renunțat deja, singuri, la incomoda libertate de a gândi și de a-și pune întrebări.

Lumea lui Bradbury este o lume în care oamenii nu mai citesc, ci își petrec majoritatea timpului liber privind la ”peretele ecran”:

”Clic, Pac, Privește, Ochi, Acum, Flic, Aici, Acolo, Iute, Fuga, Jos, Înăuntru, Afară, De ce, Cum, Cine, Ce, Unde?, Ei?, Ah, Bang! Poc! Buf! Bing, Bong, Bum! Rezumatul rezumatului, rezumatul rezumatului rezumatului. Politică? O coloană, două propoziții și un titlu! Apoi totul dispare ca prin farmec! Vârtejul stârnit de cei care fac emisiuni exploatând mintea omenească e atât de puternic, încât forța centrifugă aruncă afară tot ce e inutil, gândul, care însemnează pierdere de vreme! […] Școala s-a scurtat, disciplina s-a îmblânzit, s-a renunțat la filozofie, istorie și limbi străine. Limba și ortografia au ajuns treptat să fie neglijate și, în final, ignorate cu desăvârșire. Contează viața imediată, slujba, iar după muncă ai la îndemână tot felul de plăceri. De ce să mai înveți și altceva în afară de a apăsa butoane, a învârti comutatoare, a fixa șuruburi și piulițe?”

În Fahrenheit, tehnologia, exploatarea în masă și presiunea grupărilor au egalizat oamenii în jos, așa cum explică, la un moment dat, pompierul șef Beatty: ”Nu născuți liberi și egali, cum scrie Constituția, ci făcuți să fie egali. Fiecare om trebuie să fie imaginea celorlalți; atunci toți sunt fericiți pentru că nu există piscuri care să-i înfricoșeze și cu care să se compare”.

Foarte interesant este că o mare parte a cetățenilor din România contemporană au internalizat disprețul occidentalilor pentru est europeni în general, și pentru români în special, renunțând să se mai autoconceptualizeze ca membri ai națiunii. Neputând suporta, însă, nici apăsarea singurătății, s-au împărțit, întocmai ca oamenii din romanul lui Bradbury, în nenumărate grupuri (de interese, culturale, profesionale, de consum etc.), fiecare fracțiune aflându-se în posesia câte unei liste complete de cereri și nemulțumiri la adresa tuturor celorlalte. Și se agresează, se toarnă și se cenzurează reciproc, fără a mai fi neapărată nevoie de intervenția statului.

Așa se explică inimaginabilul apetit pentru cenzură și represiune, foarte vizibil mai ales pe rețelele de socializare, sau în emisiunile televizate. România s-a umplut de paznici, cenzori mai mult sau mai puțin oficiali, judecători și executanți ai sentinței.

Nu suportăm să fim ofensați de cei care îndrăznesc să gândească altfel și întotdeauna, dar absolut întodeauna, avem impresia că toate intențiile și faptele noastre bune sunt zădărnicite de ”ceilalți”, acel ”segment imbecil de populație care face aproape imposibil orice efort” ( citatul e de pe facebook).

Și, deoarece nu ne putem coborî până într-acolo încât să ascultăm, sau chiar să înțelegem ce anume vor de la noi acei ”imbecili”, pentru a-i face să tacă suntem dispuși să renunțăm chiar și la propria noastră libertate.

Controlul unui număr mic de oameni, exercitat asupra celorlalți, așa cum se întâmplă în romanul lui Orwell, este, desigur, cât se poate de înspăimântător, dar cu adevărat cumplit este atunci când oamenii acceptă de bunăvoie să renunțe la toate drepturile lor și cer singuri să fie băgați în țarc. Or, această minunată lume nouă, care tocmai a devenit propriul nostru prezent, este lumea din Fahrenheit 451.

Nedeea Burcă