În ciuda concurenței acerbe pentru supremație pe scena mondială, comunismul, fascismul și democrația liberală împărtășesc o trăsătură comună ușor de observat chiar și la prima vedere. Anume, toate aceste sisteme se sprijină pe rețele birocratice ample prin intermediul cărora se încearcă standardizarea și planificarea societăților, de sus în jos.

Traumatizați de felul în care organele oficiale ale statului comunist dictau comportamentul social și economic al fiecărui cetățean, românii și-au imaginat că atât schimbarea de regim din 1990 cât și prăbușirea Uniunii Sovietice, le vor înlesni accesul la libertatea și prosperitatea atât de îndelung jinduite. Fără să înțeleagă că ”elita managerială” care domina Occidentul și care avea să controleze în scurtă vreme și România nu era deloc mai puțin avidă de putere decât clasa conducătoare comunistă. (Probabil că acesta a fost și motivul principal pentru care vechile noastre rețele de putere n-au avut nicio problemă să facă imediat joncțiunea cu structurile similare din vestul ”civilizat”, corb la corb nu-și scoate ochii.)

Așa se explică și faptul că agențiile guvernamentale, corporațiile, instituțiile de presă cele de învățământ, departe de a se comporta ca niște actori separați, acționează aproape pretutindeni în zona de influență vestică cu o singură voce și o singură agendă. Cu un grad incredibil de coordonare, instituțiile europene și americane și-au demonstrat capacitatea de a impune blocaje, protocoale de vaccinare și chiar de a rescrie uneori legislația, fără niciun protest semnificativ.

Încercarea de a înțelege natura gigantului extra-constituțional, care ne reglementează fiecare aspect al vieții într-un fel la care Ceaușescu nici n-ar fi îndrăznit să viseze vreodată, a dat naștere așa zisului concept de ”stat paralel” sau ”profund”, o găselniță retorică care nu dezvăluie decât o mică parte a ”problemei”, aceasta extinzându-se cu mult dincolo de granițele statale oficiale.

Odată cu trecerea timpului a început însă să se înțeleagă din ce în ce mai bine că particularitățile culturale și morale ale unei anumite comunități, regiuni sau chiar națiuni reprezintă o piedică în calea hegemoniei clasei manageriale (laolaltă cu birocrații și politicienii care o deservesc), motiv pentru care aspectul cheie al actualei ”formule politice” este omogenizarea absolută. Pentru a face să funcționeze instituțiile birocratice masive, clasa conducătoare trebuie să impună uniformitate.

Oamenii sunt legați de un anumit loc și de o anumită cultură. Ei preferă alimente diferite, consumă produse diferite, acordă prioritate unor obiective diferite și inculcă copiilor valori specifice, uneori incompatibile cu acelea ale altor culturi. Dacă întreprinderile mici, guvernele naționale și organizațiile comunitare se pot modela după caracterul celor pe care îi deservesc, răspunzând astfel nevoilor și gusturilor individuale ale culturii lor, clasa managerială transnațională are nevoie de unificarea și standardizarea ideilor, valorilor și stilului de viață al indivizilor. Familia și religia exprimă și perpetuează particularități regionale supărătoare. Doar individul dezrădăcinat și fără acces la transcendent poate fi angajatul și consumatorul perfect după care tânjesc marile corporații.

Omogenizarea culturală este un proces dureros și alienant. Oamenii nu sunt interschimbabili și viața lor capătă sens numai atunci când fac parte dintr-o tradiție și o comunitate. Cu excepții aproape  nesemnificative, elitele politice și culturale românești – care sunt, în fapt, principalii actori în relația cu elitele hegemonilor –  au făcut, în colaborare cu presa aservită,  eforturi mari pentru a corespunde cerințelor externe: au distrus sistemul de învățământ, industria și parțial, agricultura, au orchestrat atacuri lipsite de orice scrupul asupra tuturor valorilor noastre tradiționale, au lovit cât au putut în micile intreprinderi cu capital românesc etc. etc. Bilanțul acestui proces de așa zisă schimbare s-a suprapus peste acela al anilor de comunism, dând naștere dezastrului social ai cărui martori suntem. Tinerilor li s-a promis libertatea, dar ruperea legăturilor identitare a creat doar oameni profund nefericiți care luptă din răspunteri să-și găsească un rost. Statul a încercat să umple golul cu înlocuitori ieftini pentru infrastructura culturală demolată, dar aceste surogate au eșuat. Ideologiile la modă nu pot înlocui sensul și identitatea conferite de apartenența religioasă sau națională. Iar cultura corporatistă și activismul politic nu pot înlocui legăturile de familie.

Criza profundă pe care o traversăm este un semn de necontestat al eșecului ”managerialismului”. Care a gestionat dezastruos inclusiv războiul din Ucraina. (În statele occidentale, care au impus  renumitele ”sancțiuni”, prețurile la alimentele de bază cresc într-un ritm de nestăvilit dar, în Rusia, cartofii sunt cu 28% mai ieftini decât la începutul războiului, varza cu 33%, iar prețul roșiilor și morcovilor a scăzut cu aproximativ 14%. În vreme ce prețul energiei a crescut cu 80% (în Marea Britanie, de exemplu), și cu doar 10% în Rusia.)

Prăbușirea lanțurilor de aprovizionare, ca urmare a gestionării dezastruoase a pandemiei, creșterea vertiginoasă a inflației și penuria mereu mai accentuată a ultimilor ani au făcut ca eșecul clasei conducătoare să devină evident și incontestabil.

Dacă atâta timp cât nivelul de trai era în creștere oamenii  au fost, în general, dispuși să ignore eroziunea civilizațională din fundal, odată ce au început să se confrunte cu foamea, cu frigul și cu șomajul,  spaima zilei de mâine i-a reîntors la tradițiile și conexiunile capabile să-i ajute și, nu în ultimul rând, să dea un sens existenței lor.

Politicienii proveniți din diverse zone ale spectrului politic au intuit deja natura problemei și au început să vorbească din ce în ce mai limpede despre naționalism, despre nevoia de credință și despre familie.

Semnalul pare să-l fi dat însuși Eduard Helvig, același Eduard Helvig care în 2014 era de părere că ”Europa Unită – proiectul ce menține de aproape șapte decenii pacea între națiuni despărțite de râuri de sânge de-a lungul istoriei – e amenințată, înainte de toate, de un pericol intern tot mai agresiv de la un an la altul: naționalismul”, și că ”întoarcerea la naționalism ar echivala cu sfârșitul Uniunii Europene”, dar care, la începutul lunii trecute (4 octombrie 2022) a sfârșit prin a descoperi, în mod uluitor,  că ”sprijinul pentru democrație poate coexista cu atașamentul față de valorile tradiționale, religie, elemente de identitate națională”. ”Trăim într-o comunitate – a spus el – care și-a câștigat prin sacrificii extreme, timp de sute de ani, dreptul de a avea o țară proprie, o limbă, o graniță, un steag. Ca o părere personală, cred că un naționalism moderat, echilibrat, ar trebui reasumat, redefinit și recultivat și de cei care au gândire democratică și echilibrată în statele occidentale, inclusiv în România viitorului”.

La nici trei săptămâni după discursul lui Helvig, Mircea Geoană, numărul doi din NATO, deloc străin, probabil, de orientarea generală a republicanilor americani care vorbesc din ce în ce mai deschis despre nevoia de credință și necesitatea unor politici care să sprijine reconectarea societății americane la rădăcinile care dau indivizilor un scop și un sens, a lansat, la rîndul său, un discurs centrat pe recuperarea naționalismului.

Desigur, în aceeași ecuație intră si semnalele date de state precum Italia ori Suedia (că de Ungaria și Polonia nici nu mai aducem vorba), în care curentul suveranist a câștigat alegeri sau se află într-o incontestabilă creștere.

Așa stând lucrurile, fereastra de oportunitate deschisă asupra posibilității de a contesta cu succes narațiunea politică dezastruoasă care ne-a împins în marasm pare bine reliefată și, în ciuda profețiilor sumbre ale unora, există șanse mari ca într-un viitor previzibil civilizația noastră să-și poată recâștiga în sfârșit viziunea pozitivă bazată pe ceea ce ne face oameni. Ceea ce nu înseamnă însă că, până una alta, nu vom fi nevoiți să îndurăm o criză cum n-a mai fost.

Nedeea Burcă