Zilele trecute mă certam cu soțul meu. Nu era o ceartă serioasă, ci doar una dintre acele neînțelegeri obișnuite care apar într-un cuplu, după ani întregi de crescut copii, gestionat afaceri, responsabilități și epuizare. În timp ce ne contraziceam noi așa, o doamnă care locuiește la ferma noastră împreună cu soțul ei, a observat surâzând:

„Voi doi aveți nevoie de un dușman comun.”

Toată lumea a râs, însă remarca ne-a pus pe gânduri.

Ideea în sine nu este nouă. Războiul acționează ca un factor de coeziune în cadrul națiunilor. Familiile sunt mai unite în timpul unei crize economice severe. Comunitățile se mobilizează după dezastre. Atunci când ne simțim amenințați de ceva din exterior, dăm mult mai puțină importanță lucrurilor mărunte care ne separă.

Apoi, am început să mă întreb dacă nu cumva este valabilă și varianta inversă. Ce se întâmplă atunci când suntem premanent îndemnați să ne concentrăm pe diferențele dintre noi?

Ieri mi-am sunat cea mai veche prietenă ca să-i urez ”la mulți ani”. Ne știm de mai bine de douăzeci și cinci de ani. A fost domnișoară de onoare la nunta mea, i-am dădăcit copiii când erau mici, iar atunci când a suferit un AVC, i-am stat zile întregi la căpătâi. Am trecut prin multe împreună, îi cunosc sufletul și cred că și ea îl cunoaște pe al meu.

Cu toate acestea, la un moment dat, după ce m-am mutat în alt stat, între noi a intervenit o distanță. Nu ne-am certat și n-am avut nici măcar o discuție în contradictoriu. Ci doar ”ne-am răcit” una de cealaltă. Nu o învinovățesc. Știu că mulți oameni percep cu mare intensitate mizele politice, dar, totuși, felul în care niște simple supoziții privitoare la la convingerile politice ale unui om pot contrabalansa decenii întregi de experiențe comune, mi se pare absolut fascinant.

Undeva pe parcurs, mulți dintre noi am început să credem că un vot spune mai multe despre un om decât ani întregi de prietenie.

Facem asta neîncetat. Îi judecăm pe ceilalți în funcție votul lor, de locul în care trăiesc, de faptul că se declară sau nu creștini, de ceea ce cred cu privire la un conflict din afara țării sau chiar în funcție de prefixul de pe ecranul telefonului. Numărul meu de California, cu prefix de 818, încă îi mai pune pe gânduri pe unii texani. Iar faptul că locuiesc în Texas îi pune pe gânduri pe unii dintre prietenii mei din California.

Câteva fapte izolate ajung să se închege într-o poveste întreagă.

Partea ciudată este că deși, în ultimul deceniu, am început să gândesc puțin altfel, totuși asta nu m-a transformat într-un om diferit. Dacă ți-am stat, cândva la căpătâi, pe patul de spital, aș sta și acum, chiar dacă mi-am schimbat opțiunile politice. Dacă am avut grijă de copiii tăi, aș face-o și acum, iar dacă aveam niște bani în plus și te-am putut împrumuta, aș face-o din nou – deoarece tu, ca om, însemni ceva pentru mine. Omul care sunt, în profunzime, are prea puțin de-a face cu căsuța pe care am bifat-o în ziua alegerilor.

Cu toate acestea, oamenii presupun adesea contrariul.

Am avut amici care m-au întrebat dacă îmi mai pasă de oameni. Alții m-au întrebat cum de am putut deveni atât de plină de ură. Adevărul este că, în opinia mea, lucrurile pe care le spun nu sunt plinde de ură, ci doar opinii diferite de ale celorlalți.

Undeva pe parcurs, am fost condiționați să credem că dezacordul și ura sunt unul și același lucru.

Poate cel mai șocant exemplu a venit din propria mea familie. O verişoară m-a întrebat odată dacă nu cumva soțul meu mă abuzează și dacă nu cumva acesta este motivul pentru care am atâtea idei conservatoare. Întrebarea m-a uluit, pentru că dezvăluia ceva mult mai profund. Presupunerea din spate era că nicio femeie rațională și independentă nu ar putea să aibă opinii conservatoare, decât dacă a fost abuzată.

Iată cât de puternică devine mentalitatea de trib. Ne împiedică să mai fim curioși. Ne obliterează capacitatea de a mai pune întrebări. Ne împiedică să mai credem că niște oameni la fel de inteligenți și empatici ca noi pot ajunge la interpretări și concluzii diferite de ale noastre.

Și nu este vorba doar despre politică.

Am văzut asta și în timpul pandemiei. Ca și în discuțiile privitoare la religie, rasă, gen, educație, alimentație, sănătate și la aproape orice alt subiect care se nimerește să domine la un moment dat discursul public. Totul pare să ne despartă în tabere.

Alege-ți o parte! Alege-ți un trib! Și apoi apără-ți-l cu orice preț!

Presiunea este atât de mare încât până și faptul de a fi de acord cu o singură afirmație a cuiva ”din cealalată tabără” poate părea periculos. Ne simțim pur și simplu obligați să respingem un adevăr din cauza celui care l-a rostit. Am fost condiționați să considerăm un simplu dezacord drept pe o trădare.

Fie că este orchestrată din umbră sau nu, dezbinarea a devenit una dintre cele mai puternice forțe care modelează viața modernă. Rețelele sociale recompensează indignarea. Trusturile de presă profită de pe urma conflictelor. Campaniile politice strâng bani prin intermediul fricii. Iar cele mai zgomotoase voci sunt adesea și cele mai fanatice pentru că, așa cum se știe, moderația nu atrage atenția.

Ne războim cu vecinii, colegii de muncă, prietenii, partenerii de viață și membrii familiei. Petrecem atât de mult timp alegând ”de partea cui să fim”, încât nici nu ne mai întrebăm dacă nu cumva această preocupare ne distrage atenția de la ceva mult mai important.

Oamenii neatenți sunt mai ușor de manipulat decât cei lucizi. O populație divizată este mai puțin capabilă să-și rezolve problemele reale. Cei care văd pretutindeni numai dușmani, nu-și mai pot recunoaște prietenii.

Asta nu înseamnă că diferențele dintre noi nu contează. Contează. Ideile contează. Politicile contează. Convingerile contează. Adevărul contează. Dar este o diferență uriașă între a fi în dezacord cu cineva și a-l dezumaniza.

Unii oameni au fost convinși că oricine a votat cu una dintre echipe este automat fascist, homofob, ”putinist” plin de ură. Iar ceilalți sunt siguri că oricine a votat cu ”ceilalți” vrea să distrugă familia, să elimine responsabilitatea personală și să creeze haos.

De obicei, realitatea este mult mai puțin dramatică.

Majoritatea oamenilor votează în funcție de propria viziune asupra lumii. Ei privesc realitatea prin lentile diferite și ajung la concluzii diferite. Cei mai mulți nu sunt niște ticăloși, ci pur și simplu doar niște ființe umane, vulnerabile, care încearcă să înțeleagă o lume complicată.

De fapt, am ajuns să cred că este important să ai prieteni care nu sunt de acord cu tine. Multe dintre concluziile la care am ajuns de-a lungul timpului au devenit mai puternice tocmai pentru că s-au lovit de rezistență. Dacă o idee nu poate supraviețui unei analize riguroase, probabil că nu este o idee bună. Dacă o convingere se prăbușește în momentul în care cineva o contestă, poate că nu a fost niciodată atât de solidă pe cât ne imaginam.

Diferențele de opinii ne pot șlefui. Ne scot la iveală punctele moarte. Ne forțează să gândim mai profund. Dar asta doar dacă suntem dispuși să rămânem în relații bune cu aceia care ne contrazic.

Liniile de falie nu se adâncesc doar între partide. Am văzut cum apar dezbinări în interiorul aceluiași partid. Fiecare trib se fracturează, în cele din urmă, în triburi și mai mici, pentru că procesul fragmentării nu se termină niciodată.

Poate că de aceea ar trebui să ne amintim de ceva mai presus de toate acestea.

Există o singură rasă: rasa umană.

Există miliarde de oameni creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, fiecare cu harul și calitățile, slăbiciunile și punctele sale moarte. Înainte de a lua act de apartenența politică, religia, codul poștal, rasa sau ideologia semenilor noștri, poate că ar fi de datoria noastră să recunoaștem în fiecare om chipul lui Dumnezeu.

Solidaritatea nu ne cere să fim trași la indigo, ci doar să păstrăm conștiința comună a umanității noastre.

Acea conversație de la fermă mi-a relevat ceva important. Poate că avem, într-adevăr, nevoie de un dușman comun. Dar el nu trebuie să fie vecinul, prietenul sau fratele nostru.

Dușmanul nostru comun ar trebui să fie tocmai tentația noastră de a ne diviza, la nesfârșit, în triburi din ce în ce mai mici. Sau pornirea de a transforma orice disensiune în ură. Poate că dușmanul este perdeaua de fum care ne orbește, determinându-ne să ne luptăm între noi și să uităm ceea ce este cu adevărat important.

Mollie Engelhart este agricultor regenerativ și fermier. Este dedicată suveranității alimentare, regenerării solului și educației privind autogospodărirea și autosuficiența alimentară.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici