Ideea centrală și tulburătoare a lucrării lui Étienne de La Boétie, Discurs despre servitutea voluntară, scrisă în secolul al XVI-lea, este că nu suntem doar niște victime neajutorate ale lumii în care trăim. Am inversat cauza cu efectul: tirania nu este o fatalitate, ci un rezultat al propriilor noastre acțiuni.

Oare nu cumva ne amăgim singuri cu privire la rolul pe care îl avem în legitimarea celor care ne asupresc? Așa cum sublinia Murray Rothbard în sclipitoarea sa introducere la Discursul lui La Boétie: „Tirania trebuie, în mod obligatoriu, să se bazeze pe acceptarea generală a publicului.”

Mai grav de atât, oare să fi avut dreptate Aldous Huxley când spunea că oamenii vor accepta cu bucurie tirania? Așa cum scria Neil Postman, „în viziunea lui Huxley, nu este nevoie de niciun Big Brother pentru a-i deposeda pe oameni de propria autonomie, înțelepciune și memorie. (Amusing Ourselves to Death). De fapt, oamenii vor ajunge să-și iubească tiranii și să adore tehnologiile care le anulează capacitatea de a gândi.”

Huxley scria: „Cea mai mare parte a populației nu este foarte inteligentă, se teme de responsabilitate și nu își dorește nimic mai mult decât să i se spună ce să facă.”

Pe de altă parte, dacă nu locuiești în San Francisco sau într-un alt oraș distopic, plimbă-te prin urbea ta și observă cum oamenii sunt, în mod natural, cooperanți și pașnici. Te-ai putea întreba, așa cum s-a întrebat și La Boétie, cum se face că atâția oameni, din atâtea sate, atâtea orașe și atâtea națiuni sunt adesea îngenuncheați de un tiran care nu are altă putere decât aceea cu care l-au învestit ei înșiși și care îi poate lovi doar atât cât sunt ei dispuși să accepte; un tiran care n-ar avea nicio putere să le facă rău, dacă ei nu ar alege resemnarea în locul rezistenței.

Înclinația de a alege calea minimei rezistențe în locul confruntării deschise face parte din însăși natura noastră; este un adevăr pe care îl cunoaștem cu toții mult prea bine.

Discursul lui La Boétie a fost influențat de eseul „Despre complăcere” (De vitioso pudore) al filozofului grec Plutarh.

Într-o serie de conferințe, dintre care una publică, Michael Fontaine, profesor de studii clasice la Cornell și autor al unei noi traduceri a acestui eseu, a explicat că Plutarh a analizat conceptul de dysopia (a nu se confunda cu dystopia / distopia). Disopia reprezintă atât o trăire emoțională — „senzația de a fi presat și intimidat” —, cât și „actul de a ceda în fața unei cereri nepotrivite sau abuzive”. Oare nu am experimentat cu toții această stare atunci când ni s-a cerut una sau alta și, chiar dacă știam că nu e corect, ne-am conformat fără prea multă zăbavă?

Plutarh nu se referea neapărat la interacțiunile coercitive, în care se aplică forța, ci la situațiile în care stătea în puterea noastră să spunem nu. Poate că, în timpul pandemiei, ați participat și voi la vreo ședință în care s-a propus concedierea celor nevaccinați. V-ați numărat printre cei care au aplaudat? Sau doar ați consimțit în tăcere? V-ați opus obligativității în cazul acelora pentru care riscurile vaccinării depășeau orice beneficiu posibil? Ați apărat dreptul celorlalți la autonomie medicală?

La Boétie a sesizat, pe bună dreptate că, acceptând să fim complici la propria noastră aservire, ne trădăm de fapt pe noi înșine.

”Cel care vă domină în acest fel nu are decât doi ochi, două mâini, un singur trup – nimic în plus față de cel mai neînsemnat om din puzderia de indivizi care vă populează orașele. Într-adevăr, pentru a vă distruge, el nu are decât puterea pe care i-o acordați voi. De unde ar putea face rost de atâția ochi cu care să vă spioneze, dacă nu i-ați fi pus voi la dispoziție? Cum ar putea avea atâtea brațe cu care să vă lovească, dacă nu i le-ați fi împrumutat chiar voi?”

„La Boétie ne îndemna: „Refuzați să vă supuneți”. Și continua: „Nu vă cer să folosiți forța pentru a-l răsturna pe tiran, ci pur și simplu să nu-l mai susțineți; veți vedea atunci cum, asemenea unui idol uriaș căruia i s-a smuls soclul, se prăbușește sub propria greutate și se sfărâmă în bucăți.”

La Boétie a sesizat structura piramidală a puterii: în vârf se află doar o mână de oameni, însă acest nucleu își extinde controlul prin sute de subalterni, care coordonează alte sute și mii de indivizi care, la rândul lor, devin ”instrumente ale lăcomiei și cruzimii, executând ordinele la momentul potrivit”.

Astăzi, statul își întinde tentaculele pretutindeni și angajează un procent semnificativ din populație. Cum ne mai putem retrage consimțământul?

La prima vedere, analiza lui La Boétie pare să nu ofere nicio cale practică de urmat pentru a-i răsturna pe tiranii zilelor noastre. Și totuși, să privim cu mai multă atenție. Adevărata retragere a consimțământului începe prin refuzul de a-i mai credita pe aplogeții puterii.

La Boétie evidențiază faptul că acest consimțământ este fabricat, în mare parte prin propaganda proiectată asupra populației de către conducători și apologeții lor intelectuali. Iar strategiile – de la pâine și circ, până la mistificarea ideologică – pe care guvernanții din zilele noastre le folosesc pentru a păcăli masele și a le supune au rămas aceleași. Singura diferență este creșterea uriașă a numărului de tehnocrați și experți aflați în slujba puterii. În acest caz însă, sarcina principală a celor care se opun tiraniei moderne este una educațională: aceea de a trezi publicul în fața acestui mecanism, de a demistifica și de a desacraliza aparatul de stat.

Astăzi s-ar putea să nu fie ușor să ne retragem sprijinul acordat statului. Cu toate acestea, putem refuza să-i mai susținem pe curtenii moderni ai acestuia — academicienii, jurnaliștii, comentatorii, experții, influencerii și administratorii care, așa cum scria Rothbard, „păcălesc masele pentru a le obține consimțământul”.

Înainte de orice, ei ne tratează cu dispreț, se consideră adevărate oracole și spun că nu avem capacitatea de a le înțelege dogmele. Ei fac apel la propria expertiză și autoritate, fără a aduce însă dovezi palpabile care să le justifice. Tânjesc după bani și putere, dar nu obținute prin servirea populației, ci prin dominarea acesteia. Principiile care permit umanității să înflorească nu înseamnă nimic pentru ei. Antidotul este să îi ignorăm sau să le demasăm retorica goală. Opriți televizorul și petreceți-vă serile de vară alături de cei dragi, sau cu o carte bună care vă întărește mintea și sufletul.

Traducându-l pe Plutarh, Fontaine ne cere să ne depășim disopia, devenind conștienți de înclinația noastră, altminteri omenească, de a fi pe placul tuturor și dobândind curajul de a spune nu.

La Boétie a observat că tiranii nu sunt niciodată iubiți și nici capabili de iubire. Prietenia adevărată, nota el, „nu se dezvoltă niciodată decât între oameni de caracter și nu prinde rădăcini decât prin respect reciproc; ea înflorește nu atât prin amabilități, cât prin sinceritate”. Suntem siguri de prietenii noștri doar atunci când avem „certitudinea integrității [lor]”.

Dar tiranii tiranii și apologeții lor nu sunt nici pe departe integri. Plutarh susținea, iar La Boétie ar fi fost de acord, că „cedarea în fața puterii agravează problemele, în loc să le rezolve”. În Vrăjitorul din Oz, Dorothty trebuia doar să-și dorească să se întoarcă acasă, în timp ce pocnea de trei ori din călcâie. Noi, însă nu avem pantofiori fermecați, și nu putem pocni de trei ori din călcâie pentru a ne răcăpăta libertatea. Simpla lectură a lui La Boétie nu eliberează pe nimeni. Așa cum scria poetul William Blake, cătușele noastre sunt făurite de propria noastră minte. Astfel încât, pentru a deveni imuni la disopie, ar trebui să ne schimbăm profund mentalitatea. Doar așa vom putea evita viitorul distopic care ni se pregătește.

Barry Brownstein este profesor emerit de economie și leadership la Universitatea din Baltimore. Este autorul cărții The Inner Work of Leadership, iar eseurile sale au apărut în publicații precum Fundația pentru Educație Economică și Intellectual Takeout.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Linkurile care permit verificarea informației pot fi găsite în articolul după care s-a făcut traducerea.