De ce se cred unii medici dincolo și mai presus de lege?

Unul dintre faptele cele mai tulburătoare, și pe care medicina contemporană preferă, deocamdată, să îl treacă sub tăcere, este participiarea medicilor, atât înainte cât și după cel de-al Doilea Război Mondial, la fapte care intră, în mod evident, în contradicție cu valorile nobilei profesii pe care și-au ales-o.

Astfel, puțini știu că, de exemplu, SS-ul german cuprindea mai bine de 7% din toți medicii țării, în vreme ce restul populației aderase la odioasa structură într-un procent care nu depășea 1%.

Aceștia au făcut ”selecții” și ”triaje”, condamnând la moarte sau la închisoare milioane de oameni nevinovați, doar indicând înspre stânga sau înspre dreapta, iar sprijinul lor pentru puterea politică a acelei perioade a legitimat științific industria morții, ”sistematizând” și camuflând toate ororile acelui regim monstruos într-un jargon medical perfid și amăgitor.

Numai că regimul nazist nu a fost nici cel dintâi și nici cel din urmă care a facilitat transformarea medicilor în ucigași. Au existat, astfel, doar în ultimul deceniu, medici americani acuzați de așa zisa ”ucidere din milă” în timpul Uraganului Katrina, medici care au torturat prizonierii din Închisoarea de la Guantánamo, precum și medici care au ucis în numele ”progresului științific”.

Unul din argumentele justificative cel mai des întâlnite este că medicii care au ucis oameni nevinovați în timpul Holocaustului erau psihopați prin definiție și comportamentul lor ar fi fost în aceeși măsură deviant, indiferent de condițiile politice.

Dar, pentru ca un asemenea raționament să poată sta în picioare, numărul lor ar fi trebuit să fie cu mult mai mic. Or, până în 1945, jumătate din toți medicii germani se alăturaseră partidului nazist și, așa cum scriam mai sus, mai bine de 7% fuseseră chiar membri ai SS.

Iar dacă, într-adevăr, exemplele cu adevărat patologice nu lipsesc nici ele (Josef Mengele, Sigmund Rascher, Herman Pfannmüller, printre mulți alții), trebuie spus însă că majoritatea medicilor participanți la Holocaust erau oameni obișnuiți, care credeau că îndeplinesc o muncă neplăcută, dar corectă din punct de vedere moral, și necesară.

În cartea sa despre Adolf Eichman, care fusese responsabil de deportarea evreilor în lagărele morții, Hannah Arendt a inventat, pentru a descrie mentalitatea birocratică a acestuia, o sintagmă devenită ulterior celebră, ”banalitatea răului”.

Eichnamm, susținea Arendt, nu era un monstru, ci doar un birocrat convențional, motivat nu atât de ura față de victimele sale, cât de ambiție și de carierism.

Iar medicii care, în cadrul programului Aktion T4 – inițiativa nazistă de eutanasiere prin care au fost omorâți 300 000 de oameni cu dizabilități – completau stive de formulare, împărțind viața sau moartea prin simple bife, cu stiloul, nu erau nici ei diferiți.

Un alt argument justificativ ar fi acela că medicii respectivi au fost obligați și că, refuzând, și-ar fi riscat propriile vieți.

Numai că, după aproape 50 de ani de la evenimente, se știe că acei câțiva medici care s-au eschivat au fost tolerați și, în unele cazuri, chiar respectați pentru deciziile lor.

Așadar, medicii s-au alăturat partidului nazist de bună voie și nesiliți de nimeni.

În psihologia socială este cunoscut faptul că oamenii fac alegeri nu atât pentru că ar înțelege binele și răul, ci pe baza circumstanțelor mediului social căruia îi aparțin.

Iar celebrul experiment Milgram din anii 60 a dovedit că, instruiți de o persoană percepută ca fiind o figură de autoritate, oamenii normali sunt capabili să provoace de bună voie suferință unor semeni de-ai lor.

Prin urmare, experimentul Milgram a demonstrat că în combinația corectă de presiuni, aproape oricine poate făptui atrocități.

Dacă acceptăm această perspectivă, atunci medicii care au participat la Holocaust au făcut acest lucru, cel puțin parțial, din cauza circumstanțelor sociale în care se găseau, anume un context european determinat, mariajul deloc inedit, altminteri, dintre știință și politică, precum și existența unui Fuhrer cu putere de convingere.

Dacă admitem că medicii naziști erau oameni obișnuiți, obligați să-și exercite meseria în situații excepționale, și având în vedere că și alți medici au reacționat asemănător, cu alte prilejuri, filozofii și bioeticienii se întreabă dacă nu cumva profesia ca atare, sau cultura medicală în sine, nu conțin cumva chiar rudimentele atrocității, unele din cele mai umane, la prima vedere, acte medicale, situându-se doar la o aruncătură de băț de răul absolut?

Întrebare care, la rândul ei, este de natură să genereze o nouă neliniște: pot fi, oare, identificate, acum, în chiar acest moment al istoriei, presiuni sociale care predispun medicii la comportamente lipsite de etică?

Este interesant, din acest punct de vedere, răspunsul pertinent și sensibil al tinerei și sclipitoarei licențiate în biologie și filozofie, dr. Alessandra Colaianni, în tulburătorul său eseu A long shadow: Nazi doctors, moral vulnerability and contemporary medical culture¹.

Astfel, d-sa a ajuns la concluzia că profesia de medic conține vulnerabilități morale specifice care, combinate cu anumite circumstanțe politice, pot facilita, uneori, trecerea dintr-un singur pas a prăpastiei dintre medic și ucigaș.

Medicii au un sistem ierarhic rigid, iar cei aflați la capătul inferior al acestuia sunt deprinși să execute, chiar fără a înțelege exact ceea ce li se cere. Ei nu întreabă decât rareori, atât pentru a evita eventualele consecințe negative, cât și din teama de a greși.

Așa cum știm, profesia de medic cere multă învățătură, iar deprinderea corectă a informațiilor, a procedurilor și a comportamentului adecvat în diverse situații este cu adevărat crucială.

Pe de altă parte, însă, această presiune culturală puternică și constantă, laolaltă cu privarea de somn, nivelul crescut de stres și teama de eșec se transformă, de obicei, într-o puternică formă de îndoctrinare.

Totodată, calea pe care trebuie să înainteze tânărul student la medicină este lungă și grea, ceea ce îl face să adopte deseori un comportament competitiv până dincolo de orice limită, devenind, până în cele din urmă, dispus și chiar dornic să facă absolut orice pentru a merge mai departe.

De asemenea, medicii și chiar studenții la medicină au permisiunea de a efectua acțiuni care sunt inimaginabile pentru oricine altcineva și într-o oricare altă situație.

Cu privire la acest aspect, Alessandra își amintește cum, în perioada de practică, a disecat, împreună cu doi colegi, cadavrul unei femei de 98 de ani, secționându-i mușchii cu ajutorul scalpelului și despicându-i oasele cu un fierăstrău.

Îndesarea unui tub de intubație pe gâtul unei persoane inconștiente, îndepărtarea inimii din pieptul unui om aflat în moarte clinică și plasarea acesteia în pieptul unui alt om, trepanarea unui craniu – toate aceste manevre permise medicilor sunt criminale și de neimaginat în cazul oamenilor obișnuiți.

Medicii iau decizii de viață și de moarte, evaluând, de exemplu, cine anume se califică pentru o operație de transplant, atunci când numărul organelor donate este limitat și, chiar dacă acest tip de repsonsabilități sunt îndeplinite în urma unei riguroase instruiri, ele sunt de natură să acentueze aroganța și, chiar mai mult decât atât, sentimentul unor medici că se situează dincolo și mai presus de lege.

Astfel, în timpul nazismului, de exemplu, crima a fost transformată într-o procedură medicală, iar acțiunile care păreau inacceptabile pentru stat, deveneau admisibile atunci când erau executate de un medic.

În programul AktionT4, despre care am mai vorbit, tinerii medici completau chestionare scurte privitoare la persoanele cu handicap, marcând cu un ”+” roșu sau albastru, viața sau moartea unui om.

În aceeași ordine de idei, medicii trebuie să provoace, deseori, durere și chiar o fac, de  nenumărate ori, așa cum știm, în cadrul unei convenții mutuale cu pacienții care acceptă, știind că este în beneficiul propriei lor sănătăți.

În Germania nazistă, desensibilizarea la suferința pacienților a fost crucială pentru metamorfozarea medicilor în ucigași. În acest caz, însă, datoria medicilor a fost transferată în mod explicit, dinspre sănătatea persoanelor individuale înspre aceea a Volk-ului german.

Trebuie spus și că cercetarea științifică pe care se bazează , în mare parte, medicina, elimină în mod explicit dovezile lingvistice ale acțiunii umane din procedurile sale.

Oamenii de știință folosesc, în articolele lor, multe eufemisme, ei se referă, de pildă, la ”animalele care au fost sacrificate” în cadrul sau la sfârșitul unui experiment, sintagmă relativ benignă în comparație cu, de exemplu, ”am ucis 20 de șoareci ținându-i de gât și trăgându-i de coadă până când li s-a frânt coloana vertebrală”.

De asemenea, medicii folosesc termeni precum idiopatic, sau criptogen pentru habar n-avem și iatrogen , sau nosocomial, pentru e ”opera” noastră, în vreme ce pacienții care nu sunt de acord cu evaluările medicilor sunt considerați dificili sau necooperanți.

Limbajul medical este, desigur, necesar dar, cu toate acestea, utilizarea excesivă a jargonului  poate fi periculoasă atunci când duce la dezumanizare, ambiguitate sau eufemism.

Medicii din Germania nazistă erau niște foarte dibaci utilizatori ai eufemismelor. Astfel, ei nu ucideau handicapații mental cu gaze, ei euthanasiau Lebens unswertesleben (literar, viața nedemnă de viață), curățând, sau dezinfectând stocul genetic german, după cum nici nu trimiteau oamenii să moară prin asfixiere, ci îi triau în vederea tratamentului special. Ei nu ucideau oameni individual, ci își scuteau țara de un apendice gangrenos.

Utilizând un asemenea limbaj, medicii naziști au izbutit să raționalizeze și să intelectualizeze ceea ce făceau, detașându-se de propriile lor crime.

Pe măsură ce îmi desăvârșesc educația medicală – scrie Alessandra Colaianni – întrebarea care mă ține trează nopțile este cum aș putea naviga printre atâtea capcane morale fără a-mi trăda crezul etic și rămânând eu însămi. Medicii naziști au aruncat o umbră asupra profesiei noastre. Trebuie să scăpăm de această umbră și să luptăm împotriva propriei noastre eroziuni sufletești.

                                                                      ***

Perioada actuală a readus medicii în prin plan și ar trebui să devenim cu toții foarte conștienți de faptul că, supuși atât unui stres major, cât și presiunilor politice de tot felul, precum și, prea adesea, victime ale propriilor limite, unii dintre aceștia – mă refer în special la medicii puterii de pretutindeni, cei care au fost în prim plan pe întregul parcurs al epidemiei de covid 19 – au avut momente de pierdere pur și simplu a busolei etice, au dezinformat, și-au contrazis de nenumărate ori propriile afirmații sau s-au contrazis între ei, luând măsuri de multe ori ilogice, arbitrare, inducând în mod voit isteria colectivă și panica. Cei de la OMS fiind doar un exemplu care, altminteri, nici nu uimește prea mult pe nimeni.

La noi au închis aproape toate unitățile spitalicești, cu excepția celor destinate tratării bolnavilor de coronavirus, condamnând, efectiv, la moarte, bolnavii cronici și pe cei care aveau nevoie urgentă de alte tratamente, anulând, practic, dreptul la viață și la sănătate a mii de români, în ciuda faptului că aceștia plătiseră, de-a lungul timpului, sume enorme la asigurările de sănătate.

Și tot ei au luat o decizie unică nu doar în Europa, ci în întreaga lume, anume aceea de a interna cu forța pacienții asimptomatici, precum și pe aceea de a reține în spital pe o durată nedeterminată pe aceia care nu mai au semne de boală, dar care nu au ieșit negativ la testul de covid 19. Test cu o marjă de eroare de 30%.

Nicăieri în lume medicii nu tratează boala, ci bolnavii.

Lipsirea forțată de libertate a celor care nu au nici un simptom de boală, pe baza unor teste a căror acuratețe este în cel mai înalt grad discutabilă, expunerea acestora atât la concentrații mari de covid 19, care poate determina o îmbolnăvire reală și chiar moartea, precum și la infecțiile nosocomiale din spitale, se constituie într-un atentat la libertatea personală a fiecăruia dintre noi și, în egală măsură, favorizează apariția unor abuzuri dintre cele mai grave.

Așa cum în cadrul experimentelor Milgram, au existat oameni care au refuzat să provoace dureri semenilor, sau cum în perioada nazistă au existat medici care nu doar că au refuzat să ia parte la orori, ci și-au spus opiniile cu glas tare, înfruntând primejdia, am avut și acum, la noi, medici, voci publice, care au încercat să aducă un strop de liniște și speranță oamenilor izolați, amenințați și înfricoșați.

Acestora, precum și tuturor cadrelor medicale care și-au periclitat viața pentru a salva vieți, nu putem decât să le mulțumim din tot sufletul.

Dar, totdată, este important ca societatea să devină în sfârșit conștientă de riscurile inerente acestei profesii și să pretindă un cadru legal prin intermediul căruia medicii să fie apărați de imixtiunea politicului în profesia lor, îngreunând, așadar, atât cedarea acestora în fața presiunilor din afară, cât și în fața propriilor vulnerabilități morale.

Altminteri, perpetuarea situației actuale ar putea să ne coste enorm , pe fiecare din noi.