Titlul complet al cărţii, coordonată de Vasile Puşcaş şi Ionel N. Sava, apărută recent –lansată ieri la Cluj-Napoca– sub egida Institutului de istorie „George Bariţiu” al Academiei Române –filiala Cluj-Napoca– este „Trianon, Trianon! Un secol de mitologie politică revizionistă”, şi sugerează cu claritate despre ce este vorba. Colectivul de autori, mulţi cadre didactice la Facultatea de istorie şi filozofie, din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai”, fac lumină deplină, cu argumente logice şi istorice, cercetări profunde, în arhivele vremii, clarificând ceea ce se mai dorea adumbrit de revizionismul maghiar, care evident nu abdică de la tezele sale anacronice. Pe aceeaşi temă, febrilă în această perioadă, a Trianonului, revista online „Perspective” (146 de pagini) a Fundaţiei Europene „Titulescu”, în primul său număr marchează Centenarul semnării tratatului de pace de la Trianon (4 iunie 1920), beneficiind de contribuţia unor prestigioase semnături, precum cele ale lui Ion Scurtu, Dumitru Preda, Alexandru Ghişa, Ion M. Anghel, Titus Corlăţean, Adrian Năstase, Codrin Dumitru Munteanu, Liviu Ţăranu, Adina Rentea-Ion Bulei, Ionuţ Cojocaru. Sunt demersuri istorice de reală profunzime ştiinţifică, mai mult decât lăudabile, prin aportul lor salutar la buna cunoaştere a învolburatei noastre istorii. Cum o recenzie, in extenso, a lucrărilor apărute în această perioadă –repetăm salutare- este realmente dificilă, să sintetizăm totuşi câteva din ideile cardinale regăsite, dezvoltate cu o competenţă de netăgăduit. Tratatul de la Trianon n-a fost un tratat între România şi Ungaria. La Trianon, România n-a avut un rol determinant. Acolo, cum se şi precizează în preambulul Tratatului, s-a pornit de la premiza „că fosta monarhie austro-ungară a încetat să mai existe”, şi s-a semnat un tratat între Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria, Trianonul, reiterăm 4 iunie 1920, fiind actul de fondare al Republicii Ungaria, un nou stat apărut pe harta Europei Centrale, ale cărei frontiere au fost fixate în virtutea principiului naţionalităţilor (Partea a II-, Fruntariile Ungariei, art. 27-35). Prin clauzele politice cuprinse în Partea a III-a a Tratatului de la Trianon, Ungaria a renunţat la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare, care au fost atribuite şi recunoscute Italiei, statului sârbo-croato-sloven (Iugoslavia), României şi Cehoslovaciei. Articolul 45, care vizează România, stipula: „Ungaria renunţa în ceea ce o priveşte, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monerhii austro-ungare situate dincolo de frontariile Ungariei, aşa cum erau fixate la Art. 27, Partea a II-a, recunoscute prin prezentul Tratat sau prin orice alte tratate încheiate în scop de a regla afacerile actuale ca făcând parte din România”. Aşadar, în acest voluminos Tratat nu este trecut nici măcar o singură dată numele Transilvaniei, cum s-au temut autorităţile actuale, când în discuţie a revenit Legea privind sărbătorirea zilei de 4 iunie, iniţiată de senatorii Titus Corlăţean şi Nicolae Şerban. Fostul regat al Ungariei –stat de naţionalităţi- şi cu caracter medieval a avut o suprafaţă de 424.821 Kmp, cu 20.886.487 locuitori, din care numai 8 milioane erau maghiari, faţă de 12.886.487, alte naţionalităţi. Teritoriile rămase libere, atribuite, în baza principiului naţionalităţilor, al liberei determinări, şi a drepturilor istorice, României, Iugoslaviei, şi noului stat cehoslovac, cu o suprafaţă de 219.196 Kmp aveau în 1910, o populaţie de 12.470.205 locuitori. Teritoriul noului stat Ungaria avea o suprafaţă de 93.000 Kmp şi o populaţie de 7.987.200 locuitori, compusă în majoritate din maghiari şi grupuri de naţionalităţi (germani, slovaci, iugoslavi, români şi alţii). În memoriile adresate Conferinţei păcii, delegaţia ungară a cerut să se repună în vigoare fostele frontiere ale Ungariei, adică să se restabilească limita internaţională pre-existentă tratatului de la Trianon, sub cuvânt că Ungariei nu i se poate aplica principiul naţionalităţilor –fixându-i-se frontiere etnografice sau lingvistice- ci să se menţină statul-quo teritorial, luându-se în consideraţie, factorii geografici şi economici, precum şi dreptul anterior de cucerire sau dreptul „milenar” de posesiune. Teza ungară, regăsită în consideraţiile delegaţiei acestei ţări, condusă de contele Apponiy, adresată preşedintelui Conferinţei păcii la 12 februarie 1920, menţionează Romulus Seişeanu (1884-1955), cunoscut jurist, istoric, ziarist, din elita intelectuală a vremii, cu excepţionale lucrări, din păcate cu un destin tragic (10 ani închis la Văcăreşti, pentru atacuri în articolele sale la adresa Uniunii Sovietice), în cartea sa „Principul Naţionalităţilor”, n-a fost împărtăşită, nefăcându-i-se nici o concesie. Ungariei i s-au fixat frontierele etnografice, după concepţia teritorială modernă şi structura ei medievală a trebuit să dispară.
Tratatul de la Trianon a fost un tratat complementar actelor Marii Uniri din 1918, incluzând şi Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia 1 decembrie 1918. Frontiera româno-ungară este una etnografică justă, şi Comisia experţilor, reunită în prima sa şedinţă la 8 februarie 1919 a acceptat frontiera actuală, publicată la 13 iunie 1919, adusă la cunoştinţa guvernului român prin nota de la 12 octombrie 1919. Pentru discutarea chestiunilor privitoare la tratatul cu Ungaria s-a convocat o conferinţă la Londra la începutul anului 1920, care avea să examineze şi imensul material de note şi memorii adresate preşedintelui Conferinţei păcii de delegaţia ungară. Toate aceste memorii şi note au fost publicate de ministerul Afacerilor Străine al Ungariei, în trei volume sub titlul „Negocierile păcii Ungariei”. În prefaţa primului volum se poate citi: „Această lucrare este tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată o asemenea lucrare n-a apărut şi nu va mai fi posibil să se facă, în viitor”. În realitate, aproape întreg acest imens material de note şi memorii n-avea nimic de a face cu adevărul istoric şi ştiinţific, abundând erorile, ca şi alterarea arbitrară a adevărului, care alimentează şi acum patosul istoricilor maghiari revizionişti.
Un articol de Mircea Canțăr
