Joel Kotkin
Considerat cândva o coaliție a elitelor lumii, Forumul Economic Mondial lasă în urma sa rezultate de o irelevanță tot mai mare. Desigur, zăpada a fost mereu bună și e posibil ca instalațiile de artă realizate de inteligența artificială sau incursiunile inopinate în domeniul vrăjitoriei să fi fost, pentru unii, provocatoare dar, odată cu trecerea timpului, totul s-a transformat într-o chermeză cu ștaif, cu o influență din ce în ce mai insignifiantă asupra politicii mondiale.
Lumea interdependentă imaginată de Forumul Economic Mondial se dezintegrează, pradă redeșteptării istoriei și ascensiunii puterilor divergente. Davos a existat într-o lume care credea, după Fukuyama, în sfârșitul istoriei; lumea de azi, în schimb, începe să semene tot mai mult cu aceea anticipată de viziunea sumbră a lui Samuel Huntington din Ciocnirea civilizațiilor – care, cel dintâi, a scris despre ”omul de la Davos”, prezicându-i, se pare corect, dispariția de pe scena lumii.
Irelevanța, tot mai mare, a ceea ce Adrian Wooldridge numea ”aristocrația progresistă” poate fi observată chiar și în mijloacele media mai puțin extaziate de o asemenea evoluție. Politico îi descrie pe cei de la Davos ca pe o ”crème de la crème” lipsită de orice noimă. În Wall Street Journal, Walter Russel Mead anunță ”umilirea omului davosian”. Chiar și propagandiștii de la Financial Times au fost nevoiți să recunoască cât de ”evident” este ”hybrisul celor de la Davos”.
Forumul continuă să stimuleze politicile care au slăbit democrațiile liberale din întreaga lume, servind, totodată, interesele puterilor iliberale tot mai viguroase. Granzii nu trebuie să călătorească prea departe pentru a putea admira rezultatele ”resetării” lor, pe măsură ce mașina industrială a Germaniei vecine începe să se prăbușească – inclusiv ultima ei fabrică de panouri solare, care se apropie cu pași repezi de faliment.
Locurile de muncă verzi par să se reducă din ce în ce mai mult la prestări de servicii, cu salarii mici, iar marșul forțat către sursele regenerabile nu a făcut decât să gratifice China, în ciuda faptului că aceasta s-a pus pe construit centrale pe cărbune și emite mai multe gaze cu efect de seră decât toate țările dezvoltate la un loc.
”Tranziția” energetică a favorizat China care produce deja de patru ori mai multe baterii decât Statele Unite aflate pe locul doi și care controlează materii prime esențiale, inclusiv elemente rare precum litiu, cupru sau cobalt. Iar atunci când își va atinge scopul declarat de a deveni cea mai importantă superputere a lumii, până în 2050, China le va putea fi profund recunoscătoare gnomilor de la Davos.
Alte elemente ale ”Marii resetări”, cum ar fi presupunerea arogantă că marile corporații și băncile de investiții ar putea chivernisi o lume mai bună, zac în ruine. Întreaga mișcare ESG1, care a căutat să recompenseze managerii ”cu gândire corectă”, se destramă, în mare parte pentru că nu are niciun sens economic. Până și milenialii și generația Z au adoptat atitudini negative față de asemenea născoceli serafice. Se estimează că, în doar doi ani de zile, au fost părăduite cinci trilioanede dolari, în active ESG. În plus, fondurile capitaliste ”vizionare” din întreaga lume sunt în cădere liberă, în special stocurile de energie regenerabilă, în vreme ce firmele energetice tradiționale se bucură de profituri record.
Ideea că principala responsabilitate a elitelor corporatiste presupune impunerea unor valori pozitive propriilor societăți a fost defectuoasă în mod fatal, în mare parte deoarece puterile economice preum China și Rusia nu au exigențe de această factură. Și mai important, însă, oligarhii descoperă că ”plebea” devine din ce în ce mai sceptică cu privire la o agendă (inclusiv noțiunea de reparații climatice), care promite să îi coboare și mai mult nivelul de trai.
Lumea de azi nu mai este a unor palavragii de felul lui Emmanuel Macron, ci a antiglobaliștilor aspri și versați, care au început să capete vizibilitate tot mai mare. Rebeliunea începută de vestele galbene din Franța, în 2018, a metastazat și s-a răsăpândit pretutindeni. În SUA, chiar și alegătorii bine educați sau minoritățile, își descoperă o afinitate tot mai mare cu Donald Trump, care, în ciuda defectelor sale, rezonează, în bună parte, cu starea de spirit a populației.
Adepții lui Trump nu sunt idioți. Ei înțeleg că omul de la Davos predică austeritatea pentru mase, în vreme ce băncile de investiții obțin profituri mai mari și folosesc avioane private. Opoziția față de elitele opresive se numește democrație. Stingerea visului de sus în jos de la Davos marchează o reîntoarcere la normele vieții politice, unde opiniile și interesele cetățenilor au prioritate în fața fițelor celor puternici.
