Dansul
Wikipedia definește astfel Dansul: Dansul este un mijloc artistic de exprimare a unui mesaj printr-o succesiune de mișcări ritmice, variate și expresive ale corpului, executate în ritmul muzicii, având caracter religios, de artă sau de divertisment.
Dansul Kailao din Polinezia
Originile dansului coincid cu începuturile comunităților omenești, având funcții rituale (mistice, războinice), de invocare a forțelor divine, pentru reușita la vânătoare, confruntări tribale. La unele popoare, caracterul ritual s-a păstrat, decantat și abstractizat, până în zilele noastre.
Dansul Kailao din Polinezia
Dansul ploii
Dansul ploii este un dans ceremonial asociat unor ritualuri magice de invocare a ploii, în speranța de a provoca declanșarea acesteia cu scopul de a asigura viabilitatea culturilor și de a păstra sănătatea lor. Acest tip de dans se întâlnește în diverse culturi, de la Egiptul antic, la nativii americani. În sud-estul Europei în secolul al XX-lea, acest tip de dans se mai regăsește asociat ritualurilor românești (Paparuda și Caloianul) sau slave (Perperuna).
La acest dans participă fete tinere înveșmântate în frunze, care stropesc în jurul lor apă, în timp ce se rotesc într-un cerc cu scopul de a acționa o vrajă a vântului.
Dansul în antichitatea Greco-Latină
În Grecia antică, dansul făcea parte din disciplinele fundamentale ale educației, considerat eficient pentru sădirea, menținerea și întărirea sentimentelor de solidaritate socială. În acest scop, se practicau dansuri războinice (pirice), pacifice (emelii), de cules al viilor (epilenice).
În Roma antică, exista dansul ritual saltatio, cu funcții invocatoare, dar acesta a degenerat odată cu decăderea Imperiului Roman.
Mormântul Leopardilor, dansatorii (secolul al V-lea î.Hr.) .
Fresca se află în necropola Monterozzi, Tarquinia. Necropola de la Monterozzi, din apropierea orașului italian Tarquinia, include numeroase morminte etrusce. Această scenă înfățișează dansatori etrusci acompaniindu-se cu muzica unui flaut dublu și a unei cithare.
Dansul în Evul Mediu
În Evul Mediu, în ciuda tendinței clerului de a menține funcția religioasă a dansului, influențele laice au devenit din ce în ce mai puternice, accentuându-se în sec. al XIII-lea, când în practica socială s-au dezvoltat diverse genuri de dans : chorea, charola, carole, danse, estampie, ductia, pastourelle, ca o expresie simplă și puternică a dragostei de viață a poporului.
Dansul în Renaștere
Renașterea a adâncit acest proces. Pașii simpli din dansurile vechi s-au dezvoltat, au combinat gesturile și mișcările, s-au individualizat. Au apărut forme noi și s-au creat succesiuni tipice, în care un dans lent, binar, era urmat de altul rapid, ternar. În felul acesta a luat naștere suita, care consta din patru părți fixe: allemanda, couranta, sarabanda și giga. În vremea lui Johann Sebastian Bach, suita se executa independent și juca un rol important în dezvoltarea muzicii instrumentale. Pe lângă cele patru dansuri de bază, au început să fie incluse și altele – boureé, gavota, musette, polacca, menuetul (foarte important, devenind parte constitutivă a simfoniei), ciacona, passacaglia (variațiuni pe o temă ostinato, cu rol determinant în unele forme muzicale).
Dansul în Baroc – Menuetul
Menuetul este un vechi dans francez grațios din perioada barocă, originar din Poitou, cu mișcări moderate în trei timpi. În secolul al XVII-lea a luat locul dansului Courante și a fost introdus de compozitorul Jean-Baptiste Lully la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, care a devenit mare iubitor al acestui gen de dans. Menuetul este menționat pentru prima dată în 1664 de către Guillaume Dumanoir în tratatul său polemic împotriva maeștrilor de dans de la Académie royale de Danse. În 1706, Raoul-Auger Feuillet face o descriere amănunțită a mișcărilor de dans în Vme Recueil de danse de bal pour l’année 1707. Inițial, dansul era deschis de o pereche, căreia îi urmau alte perechi, în ordinea rangului nobiliar, în tempo măsurat, cu ținută solemnă și diverse înclinări și plecăciuni. Din Franța, menuetul s-a răspândit în întreaga Europă. După o lungă cădere în desuetudine, menuetul a cunoscut o scurtă revenire către anul 1880 sub o formă inspirată din cadril.
Menuetul este una din mișcările facultative ale unei suite instrumentale, inserat de obicei după sarabandă și înainte de gigă. Are o formă tripartită, cu o secțiune principală care precede și urmează unui trio, numit astfel pentru că inițial era executat de trei instrumente soliste. Adesea este dublat, cu repetiția primului menuet, fără repriză, după cel de-al doilea, ambii având teme înrudite.
În perioada barocă, menuetul a fost introdus în suită de către Johann Sebastian Bach și Georg Friedrich Haendel, dar cunoaște o largă răspândire în special în perioada clasică vieneză. În 1750, Johann Stamitz din Școala de la Mannheim introduce menuetul ca parte a III-a a unei simfonii. Acest procedeu este preluat de Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart. Începând cu Simfonia a Treia („Eroica”), Ludwig van Beethoven înlocuește menuetul cu mișcarea ceva mai viguroasă de scherzo.
De mare popularitate la public se bucură Menuetul din Cvintetul de coarde în Mi major de Luigi Boccherini, Menuetul în Sol major pentru pian de Ian Paderewski și Menuetul (Partea III-a) din Concertul pentru vioară și orchestră în La major KV 219 de Mozart.
Dansul în secolul al XVIII-lea la Viena – Valsul
Valsul. Spre sfârșitul sec. al XVIII-lea, din Viena s-a răspândit valsul, un dans derivat din Ländler. În aceeași perioadă, au început să se impună și dansuri ale altor popoare, ca mazurca, polca, boleroul, jota, fandango, ceardașul care au pătruns în toate mediile sociale, având rol de seamă în constituirea și afirmarea școlilor naționale. Pînă la sfîtrșitul secolului al XVIII-lea, acest vechi dans austriac țărănesc a fost dansat de inalta societate si tempoul de 3 masuri a fost acceptat. Cu toate acestea, nu erau putini maestrii dansului care se opuneau acestui stil si considerau valsul ca o amenintare la adresa profesiei lor. Pasul de baza al valsului putea fi invatat relativ usor, pe cand menuetul si alte dansuri practicate la Curte erau invatate dupa un timp indelungat de practica, nu doar pentru ca participantii trebuiau sa exerseze figurile complexe, dar si pentru a-si pastra o pozitie aparte in dans.
Valsul a fost criticat însă pentru pozitia foarte apropiata a dansatorilor (considerata imorala in acele vremuri) si pentru intoarcerile rapide. Liderii religiosi il considerau vulgar si pacatos. Valsul era supranumit „dansul interzis”, deoarece cand a ajuns in salile vieneze de dans, partenerilor le era permis sa se atinga! Acesta era un lucru nemaiauzit si a avut ca rezultat defaimarea acestui dans de catre oficialitati ale bisericii si conducatori ai comunitatii austriece. Dar datorita faptului ca era dansul preferat al tinerilor, a continuat sa fie dansat.
In 1816, valsul a fost inclus la un bal in Londra organizat de Print. Acest eveniment a fost aspru criticat de editorialul The Times cateva zile mai tarziu. Chiar si in 1866 un articol dintr-o revista engleza – Belgravia – inca mai critica moralitatea valsului. Generatia mai in varsta a tot continuat sa dezaprobe valsul, insa Regina Victoria, care iubea foarte mult acest dans si era si o foarte buna dansatoare, a continuat sa-l promoveze.
Ca stil este fugitiv, usor, bazat pe rotiri largi, in deplasari continue si usoare aplecari de corp, dând acea senzatie de „plutire” permanenta, de zbor in ritmul muzicii. E cel mai spectaculos si cunoscut dans standard. Ca urmare a trecerii catre dansul de salon, s-a transformat intr-un dans elegant, muzica devenind mai rafinata si orchestrata, instrumentele cele mai folosite fiind pianul, vioara si basul.
Valsul vienez. Valsul vienez este unul dintre cele mai elegante si apreciate stiluri de dans, un stil de dans iconic pentru competitiile de performanta, acesta este usor de recunoscut atat tehnic, cat si prin codul vestimentar impus dansatorilor, tuxedo si rochie de bal. Valsul vienez se danseaza si in afara competitiilor profesionale, fiind adesea preferat pentru primul dans al mirilor. Originea numelui de vals, respectiv waltz in germana, este inca neclara, acesta referindu-se la mai multe dintre stilurile timpurii de ballroom dance. S-a ajuns insa la consensul ca Valsul Vienez ar fi valsul original si primul dansat in aceasta pozitie care a starnit controverse in perioada sa timpurie datorita apropierii dintre parteneri. In prezent, Valsul Vienez este un stil de dans distinct fata de valsul lent, englezesc, care se danseaza la dublul tempoului. Denumirea simpla de vals, face in general trimitere catre Valsul Vienez, recunoscut drept stilul original de vals si nu catre valsul lent, aparut mai tarziu. Valsul Vienez este legat de Viena prin muzica familiei Strauss. Valsurile vieneze au fost insa consacrate si de alti compozitori de muzica clasica ale caror opere au ajuns adevarate capodopere: „Lacul lebedelor”, „Frumoasa din padurea adormita”, „Spargatorul de nuci”, care au ajuns sa fie cunoscute si apreciate de o lume intreaga. Masura muzicala este de 3/4, tempoul fiind de 58-60 masuri pe minut.
Dansul în secolul al XX-lea în Argentina- Tangoul
Tangoul este un dans și gen muzical care a apărut în orașele Buenos Aires, Argentina și Montevideo, Uruguay și s-a răspândit ulterior în toată lumea, dezvoltându-se diferite variante care mai de care mai pasionale si frumoase.
Melodiile sale emoționante și senzuale sunt un amestec de pasiune și nostalgie, precum și o formă de dialog între epoci. Orchestre precum au fost cele conduse în trecut de Juan d’Arienzo, Francisco Canaro și Aníbal Troilo sunt definitorii pentru sunetul tangoului, așa cum este cunoscut astăzi. În prima jumătate a secolului al XX-lea au existat mai multe orchestre specializate în interpretarea tangourilor (și a dansului precursor milonga). Orchestrele sud-americane purtau de obicei numele șefului de orchestră, însoțite de denumirea „y su orquesta tipica”. Din septembrie 2009, tangoul argentinian figurează pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanității UNESCO.
Începuturi. Se spune ca tangoul s-ar fi nascut undeva între 1880-1890 ca dans arrabalero (din cartierele marginase ale Buenos Aires-ului). Deopotriva senzual si orgolios, tangoul apare într-un context istoric si social profund multicultural. Societatea în care apare tangoul asculta habanere, polci, mazurci si ceva valsuri (albii), în timp ce negrii (aproximativ un sfert din populatia din Buenos Aires) se miscau pe candombe, un dans de sorginte africana cu accent pe percutie si ritm. Ritmurile africane si habanera hispano-cubaneza sunt creditate drept principalele (desi nu singurele) radacini ale tangoului. Barbatii suburbiilor cautau cele mai incitante miscari de dans pentru a-si trece timpul si a impresiona femeile – si prin aceasta, desigur, pe alti barbati. Începuturile masculine ale dansului de tango nu au nimic de-a face cu homosexualitatea. Orgoliul de a demonstra cele mai interesante miscari si figuri de dans în fata altor barbati, iar apoi a femeilor, tinea pur si simplu de un anume sentiment viril. Mandria de a dansa cu maiestrie era în acea vreme o caracteristica a barbatului orillero (locuitor al cartierelor marginase), iar a avea „doua picioare stangi” era o pata pe prestigiul oricarui barbat. Din periferii pana în casele înaltei societati, tangoul a parcurs un drum lung; pe la 1915, dansul de tango începe sa reflecte normele de conduita ale noii societati argentiniene în ascensiune: barbatului i se cerea un dans simplu, corect, fara figuri exagerate. Femeia trebuia sa arate curtoazie si amabilitate atat în dans, cat si în afara lui, afisand o atitudine de modestie si naturalete. Era o încercare de a „spala obrazul” tangoului si a-l face accesibil mediilor mai înalte!
La Guardia Vieja, epoca de tinerete a tangoului (1910-1920/25).Începutul de secol aduce o dezvoltare fabuloasa a Argentinei si a Buenos Aires-ului, care devine un important centru socio-cultural. Versurile de tango se îndeparteaza treptat de caracterul vulgar, capatand profunzime si sentiment, dar pastrandu-si vivacitatea si un anume caracter ludic. Tangoul este acum o muzica preponderent instrumentala, dansabila, interpretata de grupuri mici de muzicanti amatori, înarmati în general doar cu vioara, flaut si chitara, fara alfabetizare sau cultura muzicala, cantand „dupa ureche” si inspiratie. Improvizatia si creativitatea erau singurele reguli ale tangoului.
Bandoneonul (instrument de origine germana, folosit initial în muzica religioasa) apare pe scena tangoului în jurul anilor 1900 (cand este introdus si pianul), substituind treptat flautul cu vocea sa melancolica si plangacioasa, expresie pura a acelui „gand trist care se danseaza” – cum a caracterizat tangoul Discépolo, unul dintre compozitorii sai legendari. Tangoul cunoaste gloria o data cu magnificul Carlos Gardel– vocea de aur a tangoului. Gardel este în parte responsabil de transformarea tangoului într-o muzica respectabila, iubita si admirata. La Cumparsita sau „imnul” tangoului este o piesa cantata si astazi în mod traditional la sfarsitul unei milonga (petrecere de tango) si dansata, de regula, cu un partener special.
Bolero
Bolero este numele unui dans popular spaniol de origine maură, în tact 3/4, datând din secolul 17, cu ritm legănat, moderat, executat vocal și cu acompaniament de chitară și castaniete și al melodiei după care se execută acest dans. Aceeași denumire o poartă și un cântec și dans cubanez cu ritm ternar și sincopat. Bolero se poate dansa solo sau cu partener, pe un tempo moderat sau lent, acompaniat de chitară și castaniete și însoțíte de versuri de tip seguidila.
Sebastián Cerezo a fost unul dintre primii și cei mai buni dansatori ai genului. Potrivit lui Zamácola y Ocerín, Cerezo a dansat încet, iar modul său particular de a dansa a marcat trecerea definitivă de la seguidilla la bolero .
În perioada sa de glorie, boleroul a devenit un dans popular în sălile de bal din Spania și a fost interpretat de trupe spaniole din străinătate, împreună cu alte dansuri, cum ar fi cachucha. De-a lungul timpului, mulți compozitori clasici au scris piese inspirate din acest gen:
Frédéric Chopin a scris Boléro solo pian (Op. 19) în 1834, dar ritmurile sale sunt mai degrabă cele ale polonezei. Era un prieten apropiat al lui Pauline Viardot, fiica faimosului tenor spaniol Manuel García, care a introdus boleroul la Paris. Giuseppe Verdi a scris un bolero intitulat, Mercé, Dilette Amiche pentru opera sa din 1855, I vespri siciliani. Charles-Auguste de Beriot a scris un bolero în concertul său Scène de balet (Op. 100), anii 1840, pentru vioară și pian (sau orchestră), una dintre cele mai cunoscute piese ale sale. Camille Saint-Saëns a scris un bolero pentru 2 voci și orchestră, El desdichado, 1871. Claude Debussy a scris un bolero în La Soirée dans Grenade, a doua mișcare din Estampes, 1903.
Dansul a devenit învechit la mijlocul secolului al XIX-lea, dar a supraviețuit într-o tradiție academică cunoscută sub numele de escuela bolera ( școala de bolero), care a influențat dezvoltarea dansului flamenco modern. Unul dintre palos (stilurile) flamenco este derivat direct din acest dans, seguidillas boleras. În secolul al XX-lea, popularitatea stilului flamenco a dus la aproape dispariția scolii de bolero, care continuă să existe în Sevilla. Moștenirea genului trăiește în lucrările compozitorilor clasici, precum Maurice Ravel, a cărui cea mai faimoasă compoziție poartă numele dansului, Boléro. Maurice Ravel a scris Boléro (al cărui titlu de lucru era Fandango) ca o partitură de balet comandată de Ida Rubinstein în 1928, dar acum este interpretată de obicei ca o piesă de concert. A inspirat alte lucrări clasice, cum ar fi tema lui Fumio Hayasaka pentru Rashomon, 1950
Flamenco
Flamenco este un gen muzical, care a apărut și s-a dezvoltat în Spania, preponderent în regiunea Andaluzia. Originile sale sunt misterioase. A apărut în secolul al XVIII-lea, dar unii cercetători susțin că își are originile în secolul al XVI-lea. Deși este o formă de artă a țiganilor din Andaluzia, a fost rezultatul multor inflențe, inclusiv al cântărilor liturgice bizantine și musulmane, precum și al celor din sinagogile evreiești. Acest gen e caracterizat de o ritmicitate pronunțată, fiind folosite castaniete, și adesea cântecele flamenco sunt însoțite de dansul flamenco. Deși regiunea de origine a flamenco-ului este considerată Andaluzia, regiunile Extremadura și Murcia au contribuit la dezvoltarea câtorva forme muzicale.
Rădăcinile flamenco nu sunt cunoscute cu precizie, însă adesea sunt citate influențe din cultura islamică, sefardă, romă, alături de cultura locală andaluză. Influențele latino-americane și în special cele cubaneze au contribuit de asemenea la formarea câtorva subgenuri. Flamencoul face parte din patrimoniul cultural imaterial al UNESCO din anul 2010.
Sursa datelor istorice și a unor detalii : Wikipedia
Dansuri tradiționale în Romania
Poporul român are dansuri de o deosebită bogăție și varietate, care se execută individual, sau în grup (perechi, linie, cerc), diferind de la regiune la regiune. Caracteristică este practica folosirii ca suport muzical a unor melodii diverse pentru unul și același dans, ca și executarea pe aceeași melodie a mai multor dansuri. Cele mai răspândite sunt hora, sârba, învârtita, călușul și multe altele, cu tendința de generalizare datorită activităților artistice de amatori și, îndeosebi, a televiziunii.
În creația muzicală românească, dansurile populare au fost utilizate mai întâi în aranjamente, rapsodii instrumentale, apoi au stat la baza unor prelucrări mai complexe, mergând până la invenții melodico-ritmice sugerate de structurile tipice. Dansul românesc a pătruns nu numai în muzica de balet a lui Mihail Jora, Paul Constantinescu, Zeno Vancea, ci și în creația corală, camerală și simfonică a lui George Enescu, M. Jora, Mihail Andricu, Marțian Negrea, P. Constantinescu, Theodor Rogalski.
Călușul
Călușul este un dans popular românesc cu un ritm sincopat şi figuri variate jucat de flăcăi în săptămâna Rusaliilor. Dansul călușarilor se practică în special în sudul țării, dar şi în Moldova. Jocul tradițional specific Călușului are rol tămăduitor. Numele ritualului derivă din „Căluș”, partea de lemn care se află la frâul calului. Performat în regiunea de sud a României, în Oltenia, dansul ritual al Căluşului face parte de asemenea din patrimoniul cultural al vlahilor din Bulgaria şi Serbia. Deși documentele cele mai vechi despre muzica ce însoțește acest dans datează din secolul al XVII-lea, ritualul provine probabil din vechile rituri precreștine de purificare şi de fertilitate care utilizează simbolul calului, animal venerat ca o întruchipare a soarelui.
Ritualul Călușului constă într-un ansamblu de jocuri, de parodii, de cântece şi dansuri. El este executat de dansatori – bărbaţi-Căluşari -, însoțiți de doi vioriști şi un acordeonist. Tinerii erau inițiați de un vătaf, care moștenise cunoștințele legate de descântece (puteri magice) şi pașii de dans de la strămoșii săi. Ierarhia în ceata călușarilor este strictă, ordinea importanței rituale fiind următoarea: mut, vătaf, ajutor de vătaf, căluşari și stegar. Arborând pălării colorate, cămăși brodate şi pantaloni ornați cu clopoței, călușarii execută dansuri complexe care îmbină lovituri de picior, plesnituri (pocnete) de tocuri de pantofi, sărituri şi balansarea picioarelor.
Respectând tradiția, grupurile de Călușari despre care se credea că sunt învestiți cu puteri magice, vindecătoare, mergeau din casă în casă cântând, dansând şi promițând/aducând sănătate şi prosperitate sătenilor. Călușarii continuă în zilele noastre să se reunească în duminica de Rusalii pentru a participa la probele coregrafice şi muzicale care dovedesc cunoștințele, curajul şi priceperea lor.
Ritualul Călușului a fost declarat în anul 2005 Capodoperă Culturală a Umanității, iar din 2008 este înscris în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității a UNESCO.
Săptămâna viitoare vom vedea cum s-a reflectat Dansul în Pictură
Rubrică realizată de Cezar Corâci
