Confruntarea dintre pictura flamandă a clar-obscurului și renașterea italiană – Albrecht Dürer

 

 

Viața și opera

Albrecht Dürer s-a născut la 21 mai 1471 în Nürnberg, al treilea fiu din cei 18 copii ai lui Albrecht Ajtósi, meșter originar din Regatul Ungariei, stabilit la Nürnberg, și Barbara (născută Holper) Dürer. Tatăl său era giuvaergiu, lucra în special cu aur, meserie pe care ar fi dorit să o transmită și fiului său. Tânărul Albrecht are însă mai degrabă înclinații spre desen, lucrează pe pergament și încearcă primele sale gravuri. Între anii 1486 și 1490 își face ucenicia în atelierul pictorului și gravorului Michael Wolgemut, fiind influențat de gravurile în lemn ale acestuia pentru ilustrarea cărții „Weltchronik” („Cronica lumii”, 1488–1493) de Hartmann Schedel, la care ar fi și colaborat. Conform obiceiului german din epoca medievală, începând cu anul 1490, Albrecht Dürer întreprinde călătorii prin diverse centre (Strasbourg, Colmar și Basel), pentru a învăța de la alți maeștri ai vremii. Lucrările sale din această perioadă demonstrează influența școlii vechi olandeze (Robert Campin, Jan van Eyck, Rogier van der Weyden). În 1494 se căsătorește cu Agnes Frey, dintr-o înstărită familie burgheză din Nürnberg.

 

Prima călătorie în Italia și perioada până în 1505

În octombrie 1494 pleacă pentru prima dată în Italia, și anume la Veneția, unde studiază operele maeștrilor din secolul al XV-lea și copiază gravurile în cupru ale lui Andrea Mantegna. Întors la Nürnberg, își deschide în 1497 propriul atelier. Din această perioadă datează operele sale „Apokalypse” („Apocalipsa”, o serie de gravuri în lemn, 1498), Der verlorene Sohn („Fiul pierdut”, gravură în cupru, 1498), „Autoportret” (1498) aflat la Museo del Prado din Madrid și autoportretul din 1500 – reprodus la începutul acestui articol – care sugerează chipul lui Iisus. Legăturile lui Dürer cu Umanismul se reflectă în ilustrarea cărții „Quatuor libri Amorum” (1502) de Conrad Celti.

Perioada 1505 – 1520. Între anii 1505 și 1507, Dürer întreprinde o nouă călătorie la Veneția, unde cunoaște pe Giovanni Bellini, pe care îl consideră drept cel mai bun pictor („Bester in der Malerei”) și de la care preia forța și profunzimea coloritului. Primește din partea negustorilor germani din Veneția comanda unui tablou de altar, „Rosenkranzfest”[13] („Sărbătoarea Rozariului”, 1506), care este apoi cumpărat pentru o mare sumă de bani de împăratul Rudolf II și adus la Praga, unde se găsește și astăzi, în „Národni Galerie”. Întors la Nürnberg, unde se bucură de mare prestigiu, este numit în consiliul orășenesc.

În anul 1507 pictează tabloul „Adam și Eva”, versiune plastică a unei gravuri din 1504.

 

 

 

 

În acest tablou se recunoaște influența Renașterii italiene cu privire la legile perspectivei, ale proporțiilor și ale reprezentării ideale a figurii omenești ca postulat obligatoriu în pictură. În anii 1509–1516 (1511?) realizează pictura „Anbetung der heiligen Dreifaltigkeit” („Adorația Sfintei Treimi”), destinată inițial unei capele din Landau, ajunsă mai târziu în posesia împăratului Rudolf al II-lea. Un punct culminant din această perioadă îl reprezintă cele trei gravuri în cupru „Ritter, Tod und Teufel” („Cavalerul, Moartea și Diavolul”, 1513), „Der heilige Hieronymus” („Sfântul Hieronimus”, 1514) și „Melencolia I” („Melancolia I”, 1514). Prin aceste opere, Dürer eliberează gravura de funcția auxiliară a pregătirii unor tablouri și îi conferă un rang major în artele plastice.

În anii 1511–1513 pictează pentru galeria orașului Nürnberg portretele unora din cei mai reprezentativi împărați germani, printre care portretul lui Carol cel Mare.

Ultima perioadă a vieții – Opere tardive

Dürer a executat mai multe opere din însărcinarea împăratului Maximilian I, destinate renumelui și fastului imperial, printre care portretul împăratului „pe fond verde” (1519). După moartea lui Maximilian, Dürer încearcă să se apropie de urmașul lui, împăratul Carol Quintul, care îl primește în audiență 1520 într-una din reședințele sale din Țările de Jos și îi acordă o serie de privilegii. Călătoria în Țările de Jos, reprezintă un adevărat triumf. Magistratul orașului Anvers îi oferă un venit anual de 300 de guldeni–aur, o casă, întreținere gratuită și garanția cumpărării tuturor operelor create, cu condiția de a se stabili în acest oraș. Dürer, îmbolnăvit între timp de malarie, se întoarce totuși la Nürnberg. În această ultimă perioadă a vieții sale, realizează, printre alte opere tardive, cele două tablouri monumentale (1526) reprezentând pe apostolii Petru și Pavel și pe evangheliștii Marcu și Ioan. Tot în acest timp se consacră unor lucrări de tehnică și teorie a artei:

După îmbolnăvirea lui de malarie, Albrecht Dürer, se întoarce acasă în Nürnberg, având o splină mărită, pe care o schițează medicului său într-o scrisoare.[17] Albrecht Dürer moare în Nürnberg, la 6 aprilie 1528, cu puțin timp înainte de a împlini 57 de ani. Este înmormântat în cimitirul bisericii St. Johannis din Nürnberg[18] și lasă o avere de 6.000 de Gulden.

Contribuții științifice

Albrecht Dürer s-a ocupat și de matematică. Astfel, a întocmit un îndrumător pentru măsurarea cu rigla și compasul. A descris curba scoică și o generalizare a concoidei lui Nicomede. A expus construcția spiralelor cu compasul și a descris epicicloida.

A utilizat metoda proiecțiilor ortogonale duble.

S-a ocupat de construcția poligoanelor regulate.

Lucrările lui Dürer se adresează nu numai pictorilor, ci și tehnicienilor și arhitecților, inițiindu-i în construcția figurilor geometrice, iar regulile stabilite fiind însoțite de demonstrații riguroase.

Dürer a scris și un tratat de geometrie descriptivă, devenind astfel un precursor al acestui domeniu înaintea lui Gaspard Monge.

Sursa biografiei : Wikipedia

 

 

Dispariția și reapariția uneia din cele mai faimoase picturi din pictura universală – Sărbătoarea cununilor de trandafiri

Albrecht Dürer a fost un neamţ care nu a pictat ca un neamţ. Mare desenator a lăsat după vizita în Italia repede în urmă clar-obscurul care domina de peste 200 de ani pictura nordului: flamandă sau germană. Priviți autoportretul din 1500, lăsaţi-l să vă privească în ochi şi veţi înţelege. Pictura despre care vorbim se numeşte „Sărbătoarea cununilor de trandafiri”. Tabloul a fost pictat în 1506, la Veneţia; la 35 de ani, Dürer nu mai e un june zvăpăiat (priviţi-i a doua oară autoportretul şi veţi înţelege de ce), ci un pictor faimos. Iar negustorii nemţi din Veneţia îi comandă o pictură uriaşă – Sărbătoarea – pentru capela germană a bisericii San Bartolomeo de lângă podul Rialto.

În cinci luni lucrarea este gata şi stârneşte invidie şi admiraţie: dogele Loredano, pictorul Bellini şi patriarhul Veneţiei Antonio Suriano trec prin faţa marelui panou şi se scarpină în barbă cu admiraţie. Criticii vor spune, sute de ani mai târziu, tot scărpinându-se în bărbi, că tabloul marchează trecerea picturii din Gotic spre Renaştere. Au trecut mulţi ani de la moartea pictorului. La Praga, împăratul Rudolf al II-lea este un pasionat de artă, care îşi alungă mareşalii, dar se înconjoară de antichităţi, ciudăţenii, ştiinţă, şi, desigur, artă. Agenţii săi au bătut de atâtea ori la poarta bisericii San Bartolomeo, încât parohia a cedat şi, în 1600, acceptă să vândă Sărbătoarea; preţul nu este cunoscut, dar se pare că a fost enorm. Pentru transport, pictura a fost învelită în covoare moi, un strat de bumbac şi un înveliş impermeabil şi, la ordinul împăratului, este adusă pe jos de la Veneţia la Praga. Totul pentru a o feri de şocurile drumului într-o trăsură – un act fără precedent de respect faţă de o operă de artă la acea vreme.

În 1612 Rudolf moare, cu mintea întunecată, iar colecţia sa de artă începe să se risipească. Sărbătoarea rămâne încă la Praga pentru şase ani, dar este alungată de războiul de 30 de ani. Tabloul este ascuns în 1631, se pare la Viena, revine apoi la Praga şi pleacă iar spre Viena. În 1648 se află din nou la Praga; prost moment, pentru că armata suedeză năvăleşte în oraş. Tabloul este ascuns în grabă şi apare într-un inventar al Cabinetului de artă praghez, în 1650, drept „tablou vechi pe lemn”.

Urmează o perioadă neclară – apare în inventare din perioada 1700-1800 drept foarte deteriorat, iar documentele mai târzii nici nu-l mai pomenesc. Într-o zi un îngrijitor îl găseşte într-o debara a castelului din Praga şi îl foloseşte pentru a astupa o lucarnă deschisă. Între 1764 şi 1782 stă în bătaia directă a ploii, soarelui şi ninsorii. În 1780, gravorul Christian von Meckell începe să caute tabloul, la îndemnul împăratului Iosif la II-lea. Dar este găsit distrus şi Viena nu-l mai doreşte.

Salvatorul se numeşte Fillbaum şi este directorul general al poştelor, care plăteşte un fleac pentru chinuita pictură. De la Fillbaum trece la un abate, apoi la un conte aventurier, Sternberg. Zace pe un perete umed cam trei decenii, până când un prelat, Hieronymus von Zielder, ia iniţiativa salvării picturii martirizate. În 1839 pictorul Grusz Johann începe restaurarea tabloului, acţiune discutabilă, cam neglijent realizată, practic o repictare a operei. Pe de altă parte Grusz a avut probleme serioase, pentru că porţiuni întregi din pictură dispăruseră, iar omul s-a bazat pe copii nesigure şi gravuri fără culoare.

 

Sursa: Convorbiri despre artă cu Cezar Corâci – Vol I

 

Tabloul se află acum la Praga. Priviţi-l. De undeva din cel mai îndepărtat plan al tabloului, de sub copacul din dreapta, Dürer – personajul cu plete şi cu o hârtie în mână – ne priveşte …..

 

Sursa : Articolul este o reluare a unor materiale mai vechi.

 

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci