Istoricul, filosoful, sociologul și politicianul arab Ibn Khaldun (sec. al XIV-lea), gânditor gigant al lumii islamice, susținea că fiecare mare putere trece printr-un ciclu natural care durează cinci generații – aproximativ 125 de ani – înainte ca declinul acesteia să devină de netăgăduit.

Dacă plasăm Statele Unite în acest cadru, arcul său global a început cu Doctrina Monroe în 1823 și a atins dominația deplină după Primul Război Mondial. Conform acestei evaluări, ordinea internațională bazată pe reguli condusă de SUA a depășit deja speranța de viață istorică pe care Ibn Khaldun o prevăzuse pentru imperii.

Dacă ar fi fost în viață astăzi, el ar fi putut atribui longevitatea Americii unui factor pe care îl considera esențial pentru supraviețuirea statului: rezistența unui sistem judiciar funcțional și credibil. El scria că un stat poate dăinui doar atâta timp cât justiția prevalează.

Timp de decenii, Statele Unite au proiectat exact această imagine. Dar într-o eră definită de interdependența financiară și multipolaritatea geopolitică, justiția singură nu mai este suficientă. Pârghia economică, nu autoritatea morală, este acum moneda decisivă a puterii globale.

Ordinea paralelă a Chinei

Ascensiunea Chinei a produs o transformare structurală în peisajul internațional. Beijingul nu și-a extins doar influența; a construit alternative la sistemul condus de Occident.

Gruparea BRICS, Noua Bancă de Dezvoltare și Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură au devenit acum instituții credibile concurente ale FMI și Băncii Mondiale. Organizația de Cooperare de la Shanghai a devenit o platformă largă de securitate – supranumită adesea „NATO-ul asiatic” – capabilă să contracareaze cadrele de securitate occidentale din întreaga Eurasie.

Apoi, există proiectul Belt and Road – ceea ce ar putea însemna o revitalizare a conexiunilor Chinei, observate odinioară de Marco Polo, cu peste 130 de țări prin intermediul rețelelor de infrastructură, energie și comerț.

Un aspect crucial este faptul că aceste parteneriate ar veni cu condiții politice minime, ceea ce face ca modelul de la Beijing să fie deosebit de atractiv pentru statele în curs de dezvoltare care s-au simțit mult timp constrânse de pretențiile occidentale.

Poate cea mai perturbatoare provocare la adresa ordinii mondiale actuale este efortul susținut al Chinei pentru dedolarizare. Economiile majore – inclusiv Arabia Saudită, Rusia, Pakistan, Iran și o mare parte din Asia de Sud-Est – desfășoară din ce în ce mai mult comerț bilateral în monede locale. Această tendință are implicații enorme.

Pilonul central al dominației globale a SUA este rolul dolarului ca monedă de rezervă a lumii. Dacă această fundație se erodează, SUA nu își vor mai putea susține deficitele prin tipărirea de bani; ratele dobânzilor vor crește, fiind urmate de inflație, iar corporațiile americane se vor confrunta cu presiuni fără precedent.

Remarcabil este că politica actuală a SUA accelerează această schimbare. Războaiele comerciale, escaladările tarifare și înstrăinarea aliaților tradiționali au creat viduri diplomatice pe care, acum, China le umple cu precizie strategică. Intenționat sau nu, Washingtonul pare să creeze viitorul imaginat de Beijing.

Nou model de alianțe
Prăbușirea actualei ordini bazate pe reguli pare mai puțin o chestiune de dacă și mai mult de când. Dar ce urmează?

Alianțele viitorului nu vor fi construite în funcție de naționalitate, ideologie, crez sau culoare. Ele vor fi întemeiate pe interese, valori și obiective comune. Pot apărea hibrizi ideologici odinioară de neimaginat: comuniști aliniați cu statele musulmane; liberali care se alătură islamiștilor împotriva neoconservatorilor; umanitarieni care colaborează cu comunitățile musulmane împotriva genocidului.

În acest sistem emergent, un stat liberal care se opune nedreptății poate conta mai mult decât unul musulman care susține opresiunea; un stat comunist care apără suveranitatea poate avea o greutate mai mare decât unul musulman care susține autoritarismul secular. Interesele vor înlocui etichetele. Acestea vor fi „neo-valorile” ordinii post-americane.

Pentru puterile de mijloc, această diplomație polivalentă va deveni norma. O țară poate colabora cu Statul A în ceea ce privește clima, Statul B în ceea ce privește comerțul și Statul C în ceea ce privește securitatea – fără a fi necesară uniformitate ideologică pe toate fronturile.

Implicațiile pentru lumea islamică
O lume mai puțin dominată de Washington ar putea oferi lumii musulmane spațiul strategic de respiro pe care l-a căutat de mult timp.

Spre deosebire de SUA, este puțin probabil ca China să microgestioneze arhitectura politică internă a statelor cu majoritate musulmană. Cu mai puține constrângeri externe, națiunile musulmane ar putea găsi loc pentru a recalibra alianțele și a-și reînvia aspirațiile colective mult timp latente.

Viziunea Summitului Islamic de la Lahore din 1974 privind o coordonare politică și economică unificată ar putea reapărea. Recentul pact de apărare dintre Pakistan și Arabia Saudită este un indicator timpuriu al unei potențiale realinieri bazate nu pe cadre impuse, ci pe o istorie comună, o identitate reciprocă și o necesitate strategică.

Într-un sistem internațional post-american – fluid, bazat pe interese și multipolar – civilizația musulmană ar putea găsi oportunitatea unei mult-așteptate renașteri. Următoarea ordine mondială s-ar putea să nu fie o competiție între Est și Vest, ci un mozaic de parteneriate în care civilizațiile se reafirmă în propriile condiții.

Și în acea lume, lumea islamică își va putea revendica, în sfârșit, spațiul – nu ca un bloc subordonat, ci ca un actor strategic care modelează viitorul global.

Zohaib Taiq este absolvent al London School of Economics și deține o diplomă de master în relații internaționale. Locuiește în Islamabad și a lucrat anterior la ISPR și la Ministerul de Externe al Pakistanului.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici