Să începem cu o întrebare de cultură generală: Știți, oare, unde se înregistrează cele mai multe decese cauzate de căldură? Ei bine, Europa conduce detașat în acest clasament sumbru. Numai în vara lui 2022, temperaturile extreme au provocat decesul a peste 61.000 persoane. În caz că sunteți tentați să redechideți manualele de geografie: nu, ecuatorul nu trece prin Bruxelles. Datorită latitudinii sale nordice, Europa se confruntă, de fapt, cu mai puține zile toride decât aproape orice altă regiune locuită de pe Pământ. Cum este posibil, așadar, un asemenea record? O parte din explicație este, desigur, de natură demografică. Europa are una dintre cele mai îmbătrânite populații din lume, iar persoanele în vârstă sunt mult mai vulnerabile la temperaturile ridicate. Însă vârsta explică doar o mică parte din această diferență. Statele Unite sunt și ele în proces de îmbătrânire, în vreme ce Japonia prezintă un grad de îmbătrânire demografică și mai accentuat – și totuși, riscul de a muri din cauza căldurii în oricare dintre aceste țări este este incomparabil mai mic.

Explicația factuală constă în două cuvinte față de care Europa manifestă o reticență încăpățânată: „aer condiționat”. Pe tot cuprinsul continentului, doar aproximativ o cincime din locuințe sunt dotate cu aer condiționat, comparativ cu aproape 90% în Statele Unite și peste 90% în Japonia.

Oricine se îndoiește de această legătură de cauzalitate ar trebui să consulte datele istorice. Economistul Alan Barreca a demonstrat că riscul de deces în zilele extrem de toride a scăzut în Statele Unite cu aproximativ 75% pe parcursul secolului al XX-lea – o scădere aflată în strânsă legătură cu generalizarea aerului condiționat după anul 1960. În Texas, unde temperaturile de vară depășesc în mod regulat 40°C, riscul de deces din cauza caniculei este aproape identic cu cel dintr-o zi normală. În schimb, în Paris sau Amsterdam, unde autoritățile declară stare de alertă la 27°C, aceste riscuri sunt mult mai ridicate.

Și nu doar vârstnicii sunt afectați de căldură. Pentru fiecare grad peste 25°C, performanțele noastre cognitive scad cu aproximativ două procente. Iar dacă sinapsele au de suferit, activitatea economică urmează același trend. Lee Kuan Yew, arhitectul Singaporelui modern, a fost întrebat odată care este secretul miracolului economic al acestui oraș-stat tropical. Răspunsul lui a fost simplu: aerul condiționat, pe care l-a lăudat ca fiind una dintre cele mai importante invenții din istorie. Menținând o temperatură optimă în interiorul clădirilor, Singapore a putut rămâne productiv pe parcursul întregului an.

Așadar, de ce respinge Europa o tehnologie pe care restul lumii dezvoltate (și chiar mari părți din lumea în curs de dezvoltare) o consideră de la sine înțeleasă? O parte a răspunsului este de natură istorică și culturală. Europa de Nord în special, cu clima sa răcoroasă și variațiile sezoniere blânde, a avut puțină nevoie de climatizare până acum câteva decenii. Însă această scuză nu mai este de actualitate. Cauza profundă este o mentalitate care glorifică sacrificiul inutil, mult mai puternică în Europa decât oriunde altundeva, care percepe răcirea artificială drept un moft decadent – ceva ce se potrivește, mai degrabă, cu americanii risipitori, cu SUV-uri supradimensionate și piscine în curte.

Faptul că acest instinct este deosebit de răspândit în rândul progresiștilor europeni este de-a dreptul derutant. Stângiștii de altădată, precum Karl Marx și Sylvia Pankhurst, visau la o abundență universală și condamnau mentalitatea penuriei; ei își doreau ca masele să se bucure de confortul rezervat odinioară celor bogați, nu să-l raționalizeze în numele naturii sau al virtuții. Astăzi, „evanghelia verde” a reținerii inversează tacit această aspirație, confortul în sine devenind un viciu suspect.

Astfel încât, europenilor de toate vârstele li se spune să strângă din dinți și să… transpire. Franța ar prefera mai degrabă să închidă școlile în timpul unui val de căldură decât să le doteze cu aparate care îmbunătățesc în mod demonstrabil concentrarea și învățarea. În cantonul elvețian Geneva, instalarea unui aparat de aer condiționat necesită o adeverință medicală. În contextul recentei instabilități de pe piața energiei, Spania și Italia au interzis clădirilor publice să coboare temperatura sub 27°C – o căldură suficient de mare pentru a-ți reduce capacitățile cognitive cu 5%.

Această rezistență este adânc înrădăcinată în reglementările europene. În multe țări, un aparat de aer condiționat convențional scade clasa de eficiență energetică a locuinței. Rezultatul este pe deplin previzibil: locatarii refuză să instaleze astfel de unități, sau le demontează pe cele existente. Cei rămași fără un sistem de răcire integrat apelează la aparate portabile, zgomotoase și ineficiente, care abia dacă reușesc să scadă temperatura. Am și eu unul – o cutie hodorogită, cu un furtun gros scos printr-o pânză hrențuită care acoperă fereastra. Din punct de vedere termodinamic, e o absurditate totală – ca și cum ai încerca să usuci podeaua cu robinetul deschis la maximum – dar, pur și simplu nu am încotro.

Aversiunea față de aerul condiționat a pătruns chiar și la cele mai înalte niveluri ale birocrației europene. În ghidurile sale publice privind canicula, Organizația Mondială a Sănătății nu menționează aerul condiționat decât în treacăt și cu rețineri evidente („Ei bine, dacă aveți neapărat nevoie de aer condiționat…”). În declarația sa oficială referitoare la cele 175.000 de decese anuale din regiunea europeană a OMS, instituția nu scoate absolut niciun cuvânt despre răcirea artificială. În schimb, cetățenii sunt sfătuiți să tragă draperiile și să bea apă, de parcă am fi în anii 50. Un raport de 200 de pagini al OMS despre prevenirea efectelor caniculei acordă aerului condiționat o singură pagină, scrisă în silă și urmată imediat de două pagini și jumătate despre „dezavantajele” acestuia.

Jurnaliștii și intelectualii din mediul academic nu sunt cu mult mai prejos. Un amplu reportaj despre decesele cauzate de caniculă, publicat într-un ziar belgian, a găsit spațiu pentru proiecții climatice speculative privind zilele toride până în anul 2100 și pentru ”soluții” precum decopertarea asfaltului, dar nu a menționat nici măcar o dată tehnologia salvatoare de vieți atât de lăudată de Lee Kuan Yew.

Așa cum observă cercetătoarea în analiza datelor Hannah Ritchie, în cartea sa Not the End of the World, aceasta este o tehnofobie care costă vieți. În pandemie, guvernele occidentale au cheltuit miliarde, pretextând că încearcă să salveze viețile bătrânilor, de ce atunci, refuză aceleiași categorii vulnerabile o cameră răcoroasă în timpul unui val de căldură? Invocarea stereotipă a emisiilor de carbon nu rezistă în fața cifrelor. În contextul decarbonizării rețelelor electrice din statele dezvoltate, dinamica economică a început deja să fie decuplată de nivelul emisiilor. Gândiți-vă doar că un european mediu consumă mult mai mult carbon pentru a se încălzi iarna decât pentru a se răcori vara – și totuși ( deocamdată, n. trad.) politicienii nu au curajul să limiteze temperatura la 15°C pe timp de iarnă, și și nici să înfiereze încălzirea centralizată ca pe un lux decadent pentru cei răsfățați.

Și totuși, în ciuda acestei asimetrii morale, nici măcar încălzirea nu scapă cu totul de sub lupa moraliștilor, lucru pe deplin dovedit de apariția unor ritualuri penibile precum „Ziua Puloverului Călduros” din Țările de Jos. Numitorul comun este o versiune „light” a ideologiei descreșterii; ideea că a consuma energie e un fel de păcat ce trebuie ispășit prin reducerea la minimum a consumului. Până în anii 1960, politicienii și companiile de utilități vesteau sosirea unei ere a energiei „prea ieftine pentru a fi contorizată”. Acum, Shell, Engie și EDF cumpără spațiu publicitar pentru a-și îndemna clienții să consume mai puțin din propriul lor produs, vânturând sloganuri precum „cea mai curată energie este energia neconsumată”. Cât de bizar este ca o companie privată să-și dădăcească clienții să cumpere mai puțin din ceea ce vinde! – iată o pudoare comercială care capătă sens doar în lumina doctrinei laice a penitenței.

Soluțiile practice pentru a veni de hac căldurii ucigașe sunt simple: să facem ceea ce fac americanii. Să reformăm clasele de eficiență energetică, astfel încât să nu mai penalizeze aparatele de aer condiționat. Să simplificăm acordarea autorizațiilor pentru sistemele de climatizare integrate. Să modernizăm fiecare azil de bătrâni și fiecare salon de spital. Să deschidem centre de răcorire accesibile publicului larg. Și să accelerăm extinderea unei rețele electrice curate și sigure – pentru că un francez care se relaxează într-o vilă spațioasă cu aer condiționat, alimentat de energie nucleară, emite totuși mai puțin carbon decât un neamț auster conectat la o rețea pe cărbune.

O bună gestionare a infrastructurii este mult mai eficientă decât autoflagelarea.

Dar toate acestea sunt doar simptome. Sarcina cea mai grea este schimbarea mentalității: să nu mai privim energia ca pe un sacrilegiu ce trebuie ispășit. Energia este resursa supremă, cea care ne asigură aproape toate celelalte bunuri. Întreaga istorie a omului este o cronică a îmblânzirii energiei – elementul care ne-a permis să ne ridicăm nivelul de trai și pentru a supraviețui într-o natură adesea ostilă. Să disprețuiești energia înseamnă să muști mâna care te hrănește.

Iar acum o ultimă întrebare de cultură generală: unde se moare cel mai mult de frig? Nu în Europa, nici în America de Nord, ci în Africa. Prosperitatea este cea care ne permite să ne adaptăm – deopotrivă la căldură și la frig – iar adaptarea este singurul scut care ne protejează de natura necruțătoare.

Maarten Boudry (născut în 1984) este un cunoscut filosof al științei, autor și academician belgian, afiliat Universității din Ghent. Este un „optimist rațional” declarat și un critic acerb al catastrofismului (doomsday thinking). În cărțile și eseurile sale, el susține că pesimismul extrem duce la fatalism și resemnare. Boudry argumentează că, din punct de vedere istoric, tehnologia, știința și creșterea economică au îmbunătățit masiv viața oamenilor și reprezintă singurele instrumente reale prin care putem rezolva crizele actuale. Noua sa carte, The Betrayal of Enlightenment, va apărea în curând la editura Pitchstone Publishing.

Sursa: aici

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Linkurile necesare verificării informațiilor pot fi găsite în articolul original.