Declan Leary

Declan Leary este editor asociat la The American Conservative. Anterior a fost editor al National Review și colaborator la Crisis Magazine.

Foto: Lev Tolstoi și soția sa, Sofia, la Gaspra, în anul 1902.

 

Ca să nu creadă cineva că radicalii de stânga ai Americii dețin monopolul ”abolirii” istoriei, elita liberală a Ucrainei și-a început propria campanie de anihilare postumă. Iar marele scriitor Lev Tolstoi se află în capul listei.

Născut în 1828, într-o familie aparținând vechii nobilimi din Rusia europeană, Tolstoi este recunoscut pe plan universal pentru romanele sale monumentale Război și pace și Anna Karenina. O piață și o stație de metrou din Kiev îi poartă numele, dar consiliul municipal al capitalei Ucrainei intenționează redenumirea acestora după Vasyl Stus, un poet ucrainean dizident din epoca sovietică, a cărui anvergură nu se poate poate compara, nici pe departe, cu aceea a fabulosului scriitor rus.

Acțiunea face parte dintr-un efort mai amplu de ”decolonizare” a culturii ucrainene, prin încercarea de a curăța toate potențialele legături cu uriașul vecin al tinerei țări slave. În aparență o respingere a imperialismului rus, tentativa este însă nu doar prostească, ci și sortită eșecului. Iar alegerea lui Lev Tolstoi drept țintă majoră demonstrează pe deplin acest lucru.

În prima sa tinerețe, Tolstoi a servit ca ofițer de artilerie în armata imperială rusă în timpul războiului din Crimeea din 1853-1856, pe vremea când Ucraina nu era decât un câmp de luptă între Rusia și o alianță a puterilor occidentale (alături de otomani).

Chiar dacă serviciul său a fost relativ scurt, Tolstoi a îndurat lungul asediu al Sevastopolului, luând parte la unele dintre cele mai sângeroase bătălii ale campaniei. Iar masacrul la care a asistat în Crimeea l-a transformat într-un aprig dușman al violenței, inspirându-i anarhismul creștin generator al atâtor suspiciuni din partea autorităților lumești și spirituale de la Moscova. Ultimii ani și i-a petrecut la Gaspra, pe Marea Neagră, un oraș de pe teritoriul Crimeei, revendicat acum de Ucraina.

Așadar, dacă am fi preocupați într-adevăr de violențele care au afectat în timpul războiului oamenii din acea regiune, atunci pacifistul Lev Tolstoi ar putea servi această cauza mai bine decât oricine altcineva.

Alte ”ținte” sugerează, de asemenea, interese ceva mai lumești în legătură cu așa zisa ”dezrusificare” a Ucrainei.

Piotr Ilici Ceaikovski, marele compozitor și patriot rus, s-a născut la Votinsk, pe partea rusă a graniței moderne cu Ucraina. Străbunicul său a fost un războinic cazac care s-a remarcat în lupta împotriva suedezilor, la 1709, în bătălia de la Poltava, iar rădăcinile familie sale în Ucraina de astăzi erau remarcabile și profunde. Conservatorul din Kiev îi poartă astăzi numele, astfel încât, împreună cu niște străzi și alte câteva asemenea obiective ”onorifice”, este deasemenea reconsiderat. Personalități de vârf ale scenei muzicale ucrainiene insistând chiar asupra faptului că lucrările lui Ceaikovski și ale altor artiști ruși nu ar mai trebui interpretate în viitor.

Poate că statura lui Mihail Bulgakov nu este echivalentă cu aceea a lui Tolstoi, dar Maestrul și Margareta este una dintre marile opere ale literaturii secolului al XX-lea. Bulgakov s-a născut la Kiev în 1891, într-o familie de clerici ortodocși. A făcut școala de medicină tot acolo, prima sa plecare mai îndeungată din oraș fiind o detașare în prima linie, ca medic în timpul Primului Război Mondial. Apoi, a trecut de câteva ori dintr-o parte într-alta a granițelor actuale, pentru ca până la urmă să se stabilească la Moscova, la vârsta de 30 de ani. Avea deja experiență de jurnalist, devenind ulterior scriitor și umorist de o oarecare anvergură, unele din lucrările sale fiind interzise de Iosif Vissarionovici Stalin.

Să fi fost Ceaikovski ucrainean? Iar Bulgakov rus? Aș răspunde ”da” la ambele întrebări, și la fel aș răspunde și dacă ele ar fi inversate. Istoria nu poate fi colorată în alb și negru, după cum nimeni nu poate trasa o linie întunecată între două națiuni între care există legături strânse și atât de vechi.

Vladimir Putin știe acest lucru cu siguranță. Dar interpretarea lui este colorată de ultranaționalism și de panica invaziei unor puteri străine. Da, Ucraina este o țară construită artificial. Există, poate, pe fața pământului,  vreo jumătate de duzină de țări care nu sunt așa. Complexitățile istoriei, civilizației și ale imperiilor nu pot fi absolutizate în fața naționalismului modern, a statelor naționale și a conflictelor armate.

Autoritățile ucrainene și cele occidentale își fac un mare deserviciu atunci când răspund adevărurilor încâlcite ale lui Putin cu născociri. La începutul conflictului actual, Ambasada Americană de la Kiev a postat pe twitter o memă jenantă despre care cineva trebuie să fi crezut că subminează pretențiile imperiale ale lui Putin. Dar care, în realitate, nu facea decât să alimenteze direct punctul său de vedere. Istoria Kievului, care are mai bine de un mileniu, este istoria Rusiei la fel de mult ca istoria Ucrainei. Concluziile politice reale care se desprind de aici pot fi dezbătute, dar faptul în sine nu poate fi pur și simplu negat. În încercarea de a separa o cultură și o istorie de cealaltă, acești oameni izbutesc doar să demonstreze că acest lucru nu trebuie și nu poate fi făcut.

Faptul că marele divorț postmodern se va produce între regimurile istorice (care recunosc puterea istoriei și realitatea ordinii încarnate) și cele anistorice (care admit doar abstracțiuni desprinse de oamenii și secolele care le-au construit fundațiile) – devine din ce în ce mai clar.

Încercând să îmbie hipernaționalismul cu o nouă identitate liberală, Ucraina se trezește prinsă la mijloc, sfâșiată între cele două. Este o dilema familiară multor țări occidentale – în aceeași măsură existențială atât pentru poporul Ucrainei, cât și pentru fiecare dintre noi.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici