Jeffrey A. Tucker

 

Atunci când bolnavi fiind ne întrebăm pentru ce suferim și de ce tocmai noi trebuie să trecem prin această încercare, aproape toate răspunsurile posibile ni se par nesatisfăcătoare.

A fi bolnav înseamnă a te simți vulnerabil, slab, controlat de forțe infinit mai puternice decât tine, și totalmente în afara jocului. Viața se scurge pe lângă pereții camerei în care bolești și nu poți auzi decât zgomotul mașinilor și râsetele oamenilor care trec pe stradă. În vreme ce tu stai închis, tremuri sub un munte de pături, abia dacă poți gusta din mâncarea care ți se aduce și ai da orice să fii din nou sănătos.

Febra îți afectează capacitatea de a procesa informații, iar atunci când e mare îți poate induce chiar momente de nebunie, în care halucinezi fără noimă, văzând oameni și lucruri care nu sunt adevărate. Știi asta, dar ți-este imposibil să te eliberezi. Apoi febra scade și te trezești scăldat într-o baltă de sudoare, cu speranța că, cine știe, poate te-ai vindecat.

Este o experiență înfricoșătoare pentru copii, și chiar și pentru adulți, atunci când durează prea mult.

Dar, chiar zbătându-se în toiul celor mai cumplite suferințe, oamenii caută, în mod firesc, o rază de speranță: Când mă voi face bine? Și la ce mă pot aștepta după asta? Care este scopul și sensul calvarului prin care trec?

Până acum am știut cu toții, generație după generație, că suferința de pe urma unui virus respirator convențional, sau a unui alt agent patogen, vine împreună cu un avantaj. Anume, acela că în timpul bolii sistemul nostru imunitar are prilejul de a codifica o mulțime de informații noi privitoare la agentul patogen cu pricina, pentru a le folosi apoi în viitor, în lupta cu un agent patogen similar sau asemănător.

Iată felul în care suferința se poate constitui într-o izbândă și într-o sursă de speranță. Boala te poate dota cu un scut care te face mai puternic. Una din bătăliile din cumplitul nostru război cu agenții patogeni a fost câștigată de tine, care ai izbutit să înfrângi acest virus. Vei fi mai rezistent de-acum și mai bine înarmat pentru viitor!

Oamenii au înțeles asta. Iar în secolul al XX-lea, când cunoștințele noastre despre sistemul imunitar uman, imunitatea naturală și imunitatea colectivă (de grup, de ”turmă”) au devenit mai ample și mai sofisticate, acestea s-au înrădăcinat cultural, astfel încât toată lumea înțelegea despre ce anume este vorba.

Când eram mic, părinții mi-au explicat deseori avantajele imunității naturale și dat fiind că eram un copil deosebit de bolnăvicios, înțelegerea faptului că boala mă va face mai puternic și mai apt de o viață normală s-a constituit într-o adevărată binecuvântare. Și nimic nu a făcut acest lucru mai evident decât lupta mea cu varicela. Mă trezisem cu pete roșii și mâncărimi îngrozitoare pe întregul corp, motiv pentru care eram teribil de speriat, dar mama și tata m-au lămurit surâzători că aveam de înfruntat o boală obișnuită a copilăriei, care îmi va asigura imunitate pe viață. ”Este mai puțin periculos să o faci acum, decât mai târziu, mi-au explicat ei. Nu îți zgâria veziculele. Puțină răbdare doar, și vei scăpa în curând.”

A fost o lecție extraordinară. Am învățat, cu acel prilej, nu doar despre boală și despre tot soiul de viruși ci, în plus, am înțeles că suferința mea are un rost al ei, anume acela de a mă face mai puternic și mai rezistent.

Virusul sars cov 2 a fost tratat, de la bun început ca un agent patogen care trebuia evitat cu orice preț. Ni s-a spus că nu mai putem trăi normal și viețile noastre au fost reorganizate, în întregime, în jurul câtorva sloganuri – ”încetinirea răspândirii”, ”aplatizarea curbei”, ”distanțarea socială” și altele de acest fel – astfel încât am început să ne mișcăm într-o lume în care tot ce ne înconjura devenise periculos și ne putea îmbolnăvi. Singura noastră sursă de speranță era apariția unui vaccin salvator, dar mai apoi nădejdile noastre s-au năruit și în această privință, pomenindu-ne iarăși exact în locul din care pornisem. Cu singura diferență că acum, fiecare dintre noi cunoaște una sau mai multe persoane care fie s-au vindecat, fie au murit de covid. Suntem cu toții epuizați și ne întrebăm când, oare, se vor sfârși toate acestea?

Până în cele din urmă, așa cum spuneau și autorii Declarației de la Great Barrington, odată cu apariția imunității naturale. Din acest punct de vedere, pandemia actuală nu diferă cu nimic față de pandemiile precedente. Ele au trecut prin populație și cei care s-au recuperat din boală au căpătat imunitate de durată față de respectivul agent patogen și, probabil, față de toate rudele sale din aceeași familie – o   optimizare a sistemului imunitar, singura care oferă calea de ieșire și care se întâmplă cu sau fără vaccin.

Și totuși, milioane de oameni nu au fost informați cu privire la acest lucru, refuzându-li-se speranța că toate acestea vor avea un sfârșit. Ei pur și simplu nu știu… Autoritățile nu le-au spus. Da, au putut afla dacă au fost curioși și interesați să citească ceva pe această temă. Sau dacă, întâmplător, medicul lor curant a avut răbdare să le explice.

Dar, atunci când diriguitorii sănătății publice vorbesc și se comportă ca și cum imunitatea naturală nici nu ar exista, o imensă parte a populației generale nu are de unde să afle. Certificatele verzi nu o recunosc,  iar oamenii care au fost concediați, sau continuă să suporte tot soiul de restricții, în ciuda faptului că au dovedit că beneficiază de o imunitate robustă, știu asta cât se poate de bine.

Dintre toate scandalurile ultimilor doi ani – eșecurile incredibile ale funcționarilor publici și muțenia celor care ar fi trebuit să vorbească – tăcerea stranie care s-a lăsat asupra imunității naturale se numără printre cele mai grave. Și are nu doar un preț de ordin strict medical, ci și unul cultural și psihologic. Deoarece nu vorbim doar de o chestiune strict științifică, ci și despre starea psihică a oamenilor care, conștientizând felul în care funcționează sistemul imunitar pot înțelege că, în pofida fricii, a suferinței și a morții, există totuși o speranță și un capăt de drum.

Luându-le toate astea, jefuiești oamenii de optimism, creezi o stare de dependență și panică permanentă, promovezi tristețea și disperarea.

Nimeni nu poate trăi astfel. Și nici nu trebuie. Știind că toată această suferință are un rost al ei, universul și funcționarea lui par mai puțin haotice și capătă o justificare. Nu putem trăi într-o lume fără agenți patogeni, dar putem lupta împotriva acestora cu inteligență și curaj, convinși că putem ajunge de partea cealalată câștigați și fără a renunța la libertate.

Cei care ne-au refuzat această cunoaștere și îmbărbătare s-au angajat într-un joc crud cu psihologia umană. Și asta în ciuda faptului că ei, de fapt, cunoșteau adevărul. Poate că ignoranța lui Gates este de înțeles, dar Fauci și ceilalți au pregătire medicală reală. Ei au știut întotdeauna adevărul.

De ce au făcut asta? Pentru a vinde vaccinurile? Pentru a ne supune? Pentru a ne transforma pe toți în biete umbre înfricoșate, foarte ușor de controlat? Nu sunt sigur că știm răspunsurile. Este posibil ca imunitatea naturală să fie considerată de acești specialiști drept prea primitivă, prea rudimentară… insuficient de tehnocrată pentru a putea fi admisă în conversație.

Oricum ar sta lucrurile din acest punct de vedere, este  o tragedie și vor trece generații până să ne putem reveni.

Ceea ce nu înseamnă că nu putem începe încă de pe acum, examinând toate cele 141 de studii care demonstrează că cei care au trecut prin boală beneficiază de o imunitate robustă, mult mai bună decât aceea indusă de vaccinuri. Existența acestor studii ne bucură, dar ele nu ar fi trebuit să fie atât de necesare câtă vreme medicina cunoaște de multă vreme modul de funcționare al sistemului nostru imunitar.

În prezent suntem în necaz până-n gât. Numărul de cazuri este în creștere și tot mai mulți oameni sunt conștienți că nimic din tot ce s-a făcut până acum nu a funcționat, iar pierderea încrederii în ”măsurile” oficiale a devenit palpabilă. Tot mai mulți oameni înțeleg că nu ne mai putem ascunde și că vom fi nevoiți să ne asumăm toate riscurile.

Cunoștințele despre imunitatea naturală sunt însă singurele care pot certifica existența luminiței de la capătul tunelului. Cei care ni le-au refuzat au încercat să ne împiedice să o vedem, lăsându-ne pradă disperării și lipsei de orice speranță. Nimeni nu poate trăi în acest fel. Nimeni nu ar trebui adus într-o asemenea situație.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici