Ted Galen Carpenter

În perioada imediat precedentă summitului NATO de la Vilnius, au existat speculații ample cu privire la posibilitatea de a i se oferi Ucrainei un parcurs limpede de aderare la Alianță, cu un calendar propriu. Spre dezamăgirea guvernului Ucrainei și a înfocaților săi susținători din Occident, liderii NATO au optat pentru un angajament mai limitat.

În comunicatul final, participanții la summit au declarat că vor ”continua să sprijine și să supravegheze progresele Ucrainei în ceea ce privește interoperabilitatea, precum și reformele suplimentare din sectorul democratic și de securitate, care sunt necesare”. Ei au afirmat, de asemenea, că alianța ”va sprijini Ucraina în realizarea acestor reforme, pe calea sa către viitoarea aderare”. Ideea principală fiind, totuși, aceea că ”Vom fi în măsură să transmitem Ucrainei o invitație de alăturare la Alianță atunci când aliații vor fi de acord și vor fi îndeplinite toate condițiile”. Războiul cu Rusia, disputele teritoriale active care implică Crimeea și Donbasul, precum și derapajele din ce în ce mai evidente de la practicile democratice ar putea fi, în continuare, obstacole serioase.

Într-adevăr, o promisiune cu nimic mai substanțială decât aceea emisă pentru prima dată la summitul de la București, din 2008. Președintele Volodymir Zelensky s-a înfuriat din pricina lipsei unei cronologii specifice, mânia sa degenerând ulterior într-o adevărată criză de isterie. Lipsa de recunoștință pentru sprijinul militar și financiar extins, pe care guvernul său l-a primit deja, i-a iritat pe liderii NATO, atrăgând mustrări explicite. Nimeni nu agreează o marionetă impertinentă, iar Zelensky pare să-și fi uitat statutul de pion al NATO în războiul proxy al Alianței.

În toată această învălmășeală au lipsit însă, în mare măsură, discuțiile privitoare la cât de mult ar conta totuși ca Ucraina să devină un membru oficial al NATO. Intr-adevăr, importanța simbolică ar fi considerabilă atât de-o parte, cât și de cealaltă. Rusia ar considera o astfel de mișcare drept o palmă finală și o cinică lipsă de respect vizavi de propriile-i interese fundamentale de securitate. Kremlinul a avertizat în mod repetat, cu mult înainte de invazia din februarie 2022, că apartenența Ucrainei la Alianță ar depăși o linie roșie fierbinte și ar genera o puternică criză Est-Vest. În schimb, calitatea de membru formal s-a constituit într-o înaltă prioritate a Kievului.

Permițând Ucrainei să se alăture oficial Alianței, NATO ar semnala că intenționează să adopte o politică de izolare completă față de Rusia, asemănătoare celei din vremea Războiului Rece purtat împotriva Uniunii Sovietice mai bine de patru decenii. Președintele Joe Biden se gândește în mod clar la o astfel de politică.

Totuși, în ceea ce privește semnificația militară strategică, apartenența oficială a Ucrainei nu ar schimba prea mult situația actuală. Partizanii Alianței acordă o mare importanță garanției de securitate din articolul 5, care proclamă că lansarea unui atac asupra oricărei țări NATO este totuna cu lansarea unui atac asupra tuturor.

Cu toate acestea, esența articolului 5 este, în mare parte, greșit înțeleasă de către populația occidentală. Convingerea comună este că Statele Unite (și alte țări NATO) ar fi obligate să atace un agresor desemnat cu propriile lor forțe militare, chiar și cu riscul unei riposte de răzbunare împotriva acestor țări.

Trebuie spus, însă, că articolul 5 nu conține o asemenea obligație. Folosind un limbaj pertinent, acesta doar obligă fiecare membru ”să ajute partea sau părțile atacate, luând de îndată, individual și de comun acord cu celelalte părți, acțiunile pe care le consideră necesare, inclusiv utilizarea forței armate, pentru a restabili și menține securitatea zonei Atlanticului de Nord”. Așadar, se pare că este binevenit orice ajutor, chiar și unul logistic foarte limitat.

Or, ajutorul militar amplu, deja acordat Kievului de numeroși membri ai Alianței, îndeplinește indiscutabil acest standard. Printre sistemele de armament furnizate se numără cantități masive de arme de calibru mic și muniție, rachete antitanc Javelin, sisteme de apărare antiaeriană Patriot, tancuri Abrams din Statele Unite și tancuri Leopard din Germania, avioane americane F-16 transferate din Polonia și alte țări NATO, laolaltă cu o varietate de rachete cu rază scurtă și medie de acțiune. Franța a precizat acum că este pregătită să trimită la Kiev rachete de croazieră. Pe lângă astfel de transporturi de arme, Statele Unite, Marea Britanie, Polonia și alți membri ai Alianței, au împărtășit cu Ucraina, în mod obișnuit, informații secrete esențiale.

Este greu de știut dacă politicile ar fi fost semnificativ diferite dacă Kievul ar fi deținut un card de membru oficial NATO. Țara este deja tratată ca un membru de facto. Nicio persoană rațională nu își dorește un conflict armat total între NATO și Rusia, deoarece asta ar însemna un al treilea război mondial, cu potențial nuclear major. Într-adevăr, chiar și nivelul actual de asistență este nejustificat de riscant.

Zelenskyși asociații săi, precum și unii dintre susțintorii lor cei mai zeloși din Occident, au considerat apartenența ca find esențială, chiar dacă asta ar însemna antrenarea NATO într-un angajament militar direct împotriva Rusiei. Administrația Biden și omologii săi au fost, totuși, ceva mai prudenți. Politica lor a fost determinată de calculele risc-beneficiu în continuă desfășurare, și nu de garanțiile articolului 5. Cel puțin până acum, ei s-au abținut de la acțiuni complet nesăbuite și trebuie să sperăm că vor continua să facă acest lucru. Problema formală a aderării este, așadar (și va rămâne) în mare parte irelevantă în procesul de luare a deciziilor.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Ted Galen Carpenter, cercetător senior în studii de apărare și politică externă la Institutul Cato din Washington, D.C., este autorul a 12 cărți și a peste 850 de articole despre probleme internaționale. Printre cărțile sale se numără: The Captive Press: Foreign Policy Crises and the First Amendment; The Korean Conundrum: America’s Troubled Relations with North and South Korea; Gullible Superpower: U.S. Support for Bogus Foreign Democratic Movements. Ted Carpenter are un doctorat în istoria diplomatică a SUA (Universitatea Texas, 1980), este membru al Consiliului pentru Relații Externe și editor colaborator la The National Interest și The American Conservative. De asemenea face parte din comitetul editorial al Journal of Strategic Studies. Lucrările Dr. Carpenter au apărut în Foreign Affaires, Foreign Policy, New York Times, Washington Post, Wall Street Journal, USA Today și multe alte publicații. Este un invitat frecvent la programele de radio și televiziune din SUA și din întreaga lume.