În ultimul timp am învățat să dau greș. Sau mai degrabă, am deprins capacitatea de a-mi recunoaște eșecul. Există, probabil, câteva motive pentru care a durat atât de mult. În primul rând, cultura britanică este renumită pentru spiritul ei caustic. Suntem o adunătură de ironici și sarcastici. În al doilea, familia mea a fost întotdeauna un pic prea competitivă. De regulă, tensiunea exploda în strigăte la jocurile de societate, dar se manifesta și în dorința fiecăruia de a vorbi cel mai tare, de a fi cel mai amuzant sau de a domina încăperea.
Pune toate aceste lucruri la un loc și vei obține un tânăr care nu suportă să-și recunoască eșecul. Ce se va întâmpla dacă prietenii mei vor râde de mine? Sau, dacă fratele meu va câștiga partida de table? Cum ar fi ca întreaga mea încredere în propriile forțe să se evapore din cauza unui singur ”Da, scuze, am greșit”?
De-a lungul anilor, am devenit un pic mai înțelept și mult mai puternic. Îmi pasă de părerea celorlalți mult mai puțin decât înainte. Așa că am învățat să accept eșecul: sunt gata să mă dau bătut dacă-mi aduci un cotraargument valabil, și mă întorc bucuros din drum deîndată ce îmi dau seama că merg într-o direcție greșită.
Până la urmă, nu doar că recunoașterea unui eșec e o treabă destul de ușoară, dar acest lucru are, de fapt, un efect pozitiv.
Există un mic paradox aici: cu cât ești mai dispus să accepți eșecul, cu atât ai mai multe șanse să reușești. Iar acesta este un lucru care se potrivește mult mai bine mentalității americane.[…]
De altfel, succesul Americii a fost clădit pe ideea de eșec. O mare parte din inovația, îndrăzneala și spiritul antreprenorial dinamic al americanilor se bazează pe convingerea că, dacă ai fost pus la pământ, poți și trebuie să te ridici. Încerci, încerci și iar încerci. Un pas înapoi, o pierdere, un dezastru, oricât de catastrofal — toate acestea sunt doar niște hopuri temporare.
Astăzi vom încerca o scurtă analiza a filosofiei eșecului.
Să vă fie bine,
Jonny
Presupunerea că orice eșec este bun este o naivitate idealistă. Chiar dacă este important, iar o viață lipsită de eșecuri este imposibilă și contraproductivă, eșecul nu este, totuși, un titlu de glorie.
Filozofii și psihologii tind să facă o distincție între eșecul constructiv, pe de o parte — cel care, după cuvenitul pas înapoi, ne oferă ocazia să învățăm și să creștem și, pe de alta, eșecul distructiv, care ne poate zdrobi. Acesta ne poate accentua starea de neajutorare învățată și/sau ne împinge spre viciu. În spatele multor personaje negative stă o istorie de respingere sau un eșec major, într-un moment decisiv pentru ele.
Odată acceptată această distincție, trebuie să ne punem două întrebări fundamentale: Ce anume face ca un eșec să devină constructiv? Și cum am putea genera un asemenea context?
Putem răspunde la aceste întrebări privind lucrurile atât din perspectiva individului, cât și din aceea a mediului în care se află acesta.
În teorie, pare simplu: ar trebui să adoptăm o atitudine cât mai deschisă.
„Nu te mai învinovăți.”
„Nu mai fi atât de defensiv.”
Însă atitudinea nu se schimbă prin simpla apăsare a unui buton. Cât de deschiși sau de defensivi suntem depinde atât de personalitatea noastră, cât și de resursele pe care le investim în acea activitate.
De exemplu, unii oameni sunt pur și simplu mai relaxați din fire decât alții. Combinația magică dintre bagajul genetic și mediul în care au crescut îi transformă în modele demne de urmat pentru ceea ce numim „mentalitate de dezvoltare”. Aceștia ridică din umeri, zâmbesc și merg mai departe. Au acel somn liniștit și profund al oamenilor fără griji. Însă niciunul dintre noi nu își poate schimba genetica sau trecutul. Nu ne putem muta, doar prin puterea voinței, într-un alt punct de plecare. În schimb, putem alege cum mergem mai departe. Iată trei sfaturi frecvente din literatura de specialitate care te pot ajuta:
În primul rând, perspectiva. Există o diferență uriașă între „Nu pot să fac asta” și „Nu pot să fac asta, acum”. În al doilea rând, nu te confunda cu greșeala ta. „A fost o tentativă nereușită” se referă la un singur moment sau la o singură acțiune, în timp ce „nu-s bun de nimic” generalizează eșecul la nivelul întregului tău potențial. În al treilea rând, fii curios. Când ceva nu merge bine, reacția „Uimitor! Oare de ce de s-a întâmplat asta?” este un reflex mult mai util decât „N-are cum! E strigător la cer!”.
Însă unii oameni sunt mai defensivi decât alții și în funcție de cât de mult investesc din ei înșiși într-un anumit lucru. Să presupunem (și fără nicio legătură cu ceea ce am pățit eu acum câteva zile), că țâncul tău dărâmă și distruge un bonsai. Dacă ai cumpărat acel bonsai cu doar două zile în urmă, te îmbufnezi, poate, oleacă, dar îți trece repede. În schimb, dacă ai curățat și îngrijit acel copăcel superb timp de patru ani, ești de-a dreptul exasperat.
Așadar, dacă e să fim sinceri cu noi înșine, ar trebui să pricepem că valoarea sau chiar fericirea noastră viitoare nu depind (în imensa majoritate a cazurilor) de un singur eșec. Acest lucru este cu siguranță valabil în cazul bonsaiului sau al rezultatelor de la examene, dar poate fi valabil chiar și în cazul unui divorț sau al pierderii unui loc de muncă. Noi nu suntem totuna cu lucrurile pe care le facem și nici cu etichetele pe care se nimerește să le purtăm.
Mediul social
Pot spune din proprie experiență că, diferența dintre un eșec din care pot învăța ceva și unul care va sfârși doar prin a mă scoate groaznic din sărite ( asta în cel mai bun caz) este dată, în cele din urmă, de reacția celorlalți. Iată o poveste din anii mei de facultate:
Un Jonny tânăr, cu fața proaspătă, fără absolut niciun rid și cu un păr mult mai bogat, stă așezat într-o sală de seminar. Conform regulamentului universității, el își citește cu voce tare lucrarea în care apără o anumită poziție filosofică. Profesoara zâmbește și spune: „Bravo!”.
— Așadar, aveți întrebări pentru Jonny? întreabă ea.
Primul la rând: Patrick. Patrick avea ceva enervant și cred că o știa și el. Întrebarea lui a sunat tăios, pusă parcă special pentru a mă răni. Nu era un schimb colegial de idei. Nu era o căutare sinceră și elegantă a adevărului. Era doar Patrick, comportându-se ca un idiot.
Ideea este că, de cele mai multe ori, ceilalți oameni ne determină atitudinea în fața eșecului. Dacă ne înconjurăm de oameni care ne susțin, ne încurajează și ne apreciază, atunci nici nu mai contează că dăm greș. Dacă suntem întrebați cu blândețe și căldură, discuția nu se poate transforma niciodată într-o execuție în arena gladiatorilor.
Avem nevoie de un părinți, de prieteni și de profesori care vor să ne vadă câștigând. Ultimul lucru de care avem nevoie este un Patrick.
Dacă vrem să gestionăm mai bine eșecul, trebuie să ne concentrăm pe ceea ce putem controla și să acceptăm ceea ce ne depășește.[1]
Trebuie să privim lucrurile din mai multe perspective, să fim curioși și să ne amintim că noi nu suntem totuna cu eșecul nostru. Trebuie să ne înconjurăm de oameni constructivi și să înțelegem că un eșec nu înseamnă sfârșitul.
Așa că îndrăznește să greșești. Greșește des, greșește cu demnitate, greșește alături de prieteni. Și nu lăsa ca un pas greșit să te oprească din mers.
Jonny Thomson este profesor de filosofie la Universitatea Oxford și autorul celebrului proiect „Mini Philosophy”. Succesul lui a pornit de la un cont de Instagram unde a început să posteze lecții scurte de filosofie, explicate în câteva sute de cuvinte, însoțite de ilustrații simple. Cea mai cunoscută carte a sa este „Mini Philosophy: A Small Book of Big Ideas”. Este structurată în capitole scurte, grupate pe teme precum etica, existențialismul, politica sau metafizica. Recent, a explorat și zona literaturii prin „Mini Modernism”, unde analizează ideile din spatele marilor autori moderni.
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
Sursa: aici
[1] Această frază pare o reformulare directă a celebrei „Rugăciuni a seninătății” (atribuită lui Reinhold Niebuhr): ”Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele pe care le pot schimba, și înțelepciunea de a face diferența dintre ele.” (nota trad.)
