Cei care iubesc libertatea, au rămas oameni și își cer dreptul la viață

În romanul lui George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, totalitarismul se bazează pe ateismul obligatoriu, acesta fiind chiar baza morală a puterii absolute a Partidului conducător.

Asemenea oricărei alte puteri politice, Partidul are puterea de a-i ucide pe cei neascultători, membrii Partidului din romanul lui Orwell înțeleg însă moartea nu doar ca pe un sfârșit al vieții lor trupești, ci ca pe o înfrângere absolută, singura scăpare fiind supunerea totală față de Partidul nemuritor. Așa se explică – îl instruiește oficialul Partidului, O‘Brien, pe Winston – sloganul doar aparent contradictoriu al partidului, ”libertatea este sclavie”.

Ca individ singur și liber, omul este întotdeauna sortit morții care, pentru membrii Partidului este cel mai mare dintre eșecuri, mântuirea fiind, așadar, posibilă, numai și numai prin supunerea completă și totală față de Partid. Un individ poate scăpa de propria-i identitate împovărătoare doar atunci când, făcând-se una cu Partidul, devine, asemenea acestuia, atotputernic și nemuritor.

În schimb, prolii (oamenii de jos, proletarii), liberi de ateismul dogmatic, sunt, de asemenea, liberi să creadă în valoarea intrinsecă a propriilor intenții și acțiuni, chiar și în fața morții. Pentru ei, ca și pentru oamenii care trăiseră înainte de revoluția care a instaurat totalitarismul, ”un gest complet neajutorat, o îmbrățișare, o lacrimă, un cuvânt rostit de un om pe moarte, toate acestea pot avea o valoare în sine”, astfel încât ”prolii”– observă Winston – ”au rămas oameni”. ”Prolii și animalele sunt liberi”.

Ateismul asigură, în aceeași măsură, și fundamentul metafizic al regimului totalitar din roman, bazele înțelegerii filozofice a realității pe care se întemeiază puterea nelimitată a Partidului. Acesta insistând să-și convingă membrii că, în afara conștiinței umane subiective, nu există niciun fel de adevăr sau realitate exterioară demonstrabilă. O lecție pe care Winston va trebui să o învețe sub tortură, după ce a încercat să gândească singur.

Încercarea de a gândi singur este periculoasă, deoarece ar putea însemna că există vreun adevăr obiectiv pe care ai putea să-l găsești și pe baza căruia ai putea să critici opinia oficială. Ceea ce partidul neagă cu înverșunare, așa cum O’Brien se străduiește să îl învețe pe Winston: ”Nu există nimic în afara conștiinței umane. Realitatea se află în interiorul craniului tău. Trebuie să scapi de acele idei de secol XIX despre legile naturii. Noi facem legile naturii”.

Așadar, câtă vreme nu există nicio realitate obiectivă exterioară, partidul decide ce anume este real și ce nu, judecata sănătoasă fiind, așa cum înțelege la sfârșit Winston, statistică.

Adică, sănătatea psihică presupune să vezi ceea ce văd toți ceilalți, ceea ce le arată Partidul, și ceea ce consideră Partidul că este adevărat. Realitatea nu poate fi văzută altfel decât privind prin ochii Partidului.

Necredința în orice realitate exterioară, obiectivă, conferă Partidului o putere absolută asupra minții membrilor săi. Sau, mai bine zis, asigură abjecta sclavie intelectuală a acestora, disponibilitatea lor de a accepta tot ceea ce li se livrează, oricât de absurd în realitate și oricât de evident în contradicție cu chiar spusele anterioare ale Partidului. De unde și filozofia care stă la baza unui alt slogan celebru al Partidului: ”Cine controlează trecutul, controlează viitorul, cine controlează prezentul, controlează trecutul.”

Întrucât nu există o realitate obiectivă, trecutul nu are o existență reală, astfel încât partidul poate să îl creeze conform propriilor dorințe. Așa cum O‘Brien îl obligă pe Winston să recunoască, trecutul nu se află într-un loc anume, unde cineva s-ar putea duce să îl verifice și să-i confirme caracteristicile. S-ar putea spune că există înregistrări, dar partidul le poate revizui pe toate, după cum s-ar putea spune că există amintirile oamenilor, dar partidul le poate falsifica și pe acestea, prin intimidare și dezinformări.

S-a susținut deseori că fără Dumnezeu nu pot exista principii morale fixe, dar Orwell a mers mult, mult mai departe, ideea radicală a romanului O mie nouă sute optzeci și patru fiind aceea că, în lipsa lui Dumnezeu ca observator atotputernic și etern, nu poate exista nicio realitate obiectivă.

O cană cu apă vărsată pe un trotuar fierbinte, într-o zi toridă, se va evapora în doar câteva clipe. Putem insista că a fost cu adevărat acolo? Cum am putea dovedi?

În lipsa unui scop mai măreț și a unui sens superior, fiecare viață de om, fiecare civilizație, precum și întreg trecutul se află la nivelul acelei ape evaporate rapid. Au apărut pentru o clipă și apoi au dispărut în neant. Și așa stând lucrurile, putem pretinde despre ele orice dorim, sau putem chiar nega că ar fi existat vreodată.

Sau, mai bine zis, cei care dețin puterea pot să pretindă orice și să ne impună cu forța punctele lor de vedere.

Recitind romanul O mie nouă sute optzeci și patru înțelegem mult mai bine nu doar actuala furie anticreștină, ci și puterea propagandei oficiale asupra minții unui mare număr de români, aparținători, în special, claselor superioare, ai așa zisei ”elite”, teribila lor spaimă de moarte, precum și disponibilitatea de a accepta, supuși, în numele ”siguranței”, orice fel de alegații ale decidenților politici sau ale așa zișilor ”specialiști”, indiferent cât de contradictorii, ilogice sau absurde s-ar dovedi acestea.

Dar, cel mai bine îi înțelegem pe cei care iubesc libertatea, au rămas oameni și își cer dreptul la viață.

Nedeea Burcă