Cavalerul Reginei (V)

”Noi ne înțelegem unul pe celălalt fundamental – aceasta este explicația neobișnuitei noastre prietenii, care pare ciudată unora și chiar îi face să zâmbească disprețuitor. Ei nu pot înțelege că un om poate să-și consacre întreaga energie, întregul curaj, unei acțiuni care nu-i aduce niciun fel de profit.” (Regina Maria)

La 6 noiembrie 1917 a venit știrea că Lenin și adepții săi răsturnaseră Guvernul Provizoriu rus. Bolșevicii cereau germanilor pace și amenințau că vor arunca în închisoare guvernul român și familia regală, dacă nu vor consimți să depună armele.

La 17 noiembrie, Lenin și Troțki au difuzat prin radio o propunere de armistițiu general și au anunțat că doresc să înceapă negocierile cu germanii.

Un diplomat englez descria situația României în decembrrie 1917 ca fiind aceea a unei insule înconjurate din toate părțile de inamic, fără speranță de ajutor din partea Aliaților. La nord, vest și sud se aflau germanii, austriecii, bulgarii și turcii, în spatele ei era Rusia revoluționară, muniția se împuțina văzând cu ochii, iar rezervele de alimente erau aproape epuizate”.

După două săptămâni, la Brest-Litovsk au început negocierile de pace dintre Rusia și Puterile Centrale, avându-l pe Troțki drept reprezentant al bolșevicilor – funcție care nu l-a împiedicat să susțină un plan pentru sechestrarea lui Ferdinand, a Mariei și a guvernului român, cu scopul de a extinde revoluția în Moldova.

În ultima zi a lunii ianuarie 1918, bolșevicii au declarat război României și au expropriat aurul românilor și bijuteriile coroanei, care se aflau în Rusia.

O săptămână mai târziu, germanii au trimis noi trupe pe frontul românesc și au dat un ultimatum: România avea patru zile pentru a începe tratativele de pace.

Pacea preliminară a fost semnată la moșia Prințului Știrbey, de la Buftea, pe 8 martie 1918. Tratatul final de la București, semnat două luni mai târziu și descris de către un ziar din Munchen ca ”model de pace care să fie impusă tuturor dușmanilor noștri”, contura detaliile necesare realizării înrobirii și cuprindea cinci puncte majore: 1) România era silită să cedeze Dobrogea; 2) De-a lungul întregii frontiere a Transilvaniei erau efectuate schimbări substanțiale în favoarea Ungariei, astfel încât toate punctele apărării strategice intrau în mâinile dușmanilor; 3) Petrolul românesc era dat unei companii austro-germane pe timp de 90 de ani, iar producția agricolă era dată inamicului pe timp de nouă ani; 4) În Muntenia era instalată o armată inamică de ocupație, care urma să fie întreținută pe cheltuiala românilor; 5) Tuturor misiunilor aliate li s-a poruncit să părăsească imediat țara.

Misiunile au plecat la 9 martie 1918.

În aceeași zi revenise la Iași colonelul canadian Joe Boyle, cel care salvase de la moarte sigură 72 de refugiți români, arestați la Odessa de către conducătorul organizației bolșevice din sudul Rusiei, Cristian Rakovski. Rakovski făcuse pușcărie în România pentru activități subversive, așa încât ura din adâncul sufletului guvernul român. La Iași ajunsese știrea că acești prizonieri erau amenințați de pericolul iminent de a fi executați în masă.

Trimis la Odessa, Boyle a descoperit că Racovski confiscase averile personale ale refugiaților și îi îmbarcase pe un vapor al morții cu gărzi bolșevice.

Restul îl relatează Maria: ”El a fugit spre port, unde vasul tocmai se desprindea de la țărm. Așa cum era, neînarmat și fără niciun însoțitor, a sărit pe bord și timp de două săptămâni deși nu știa niciun cuvânt în limba rusă, i-a ținut pe bolșevici în șah în timp ce ei treceau cu vasul din port în port: o călătorie extraordinară și incredibilă, comparabilă doar cu poveștile de aventuri din trecut. În cele din urmă, singur, cu o voință aproape hipnotizantă, acest canadian curajos i-a obligat pe revoluționarii care nu aveau nicio lege să ducă vaporul cu încărcătura sa de prizonieri înfricoșați într-un port românesc”.

De asemenea, împreună cu camaradul său, căpitanul englez George A. Hill, colonelul canadian izbutise să obțină, în pofida agenților germani, un tratat de pace între Rusia și România, cel dintâi din Primul Război Mondial.

În urmărirea scopului lor, cei doi au căzut într-o cursă pregătită de germani, în care erau implicați marinarii flotei ruse imperiale din Marea Neagră, oameni care se răsculaseră, își spintecaseră ofițerii și-i aruncaseră în mare cu lanțuri la picioare.

Agenții germani, dornici să întrețină o stare de război între Rusia și România, îi informaseră pe marinari că Boyle și Hill erau avangarda unei flote engleze de nave de război, care veneau să-i pedepsească pentru masacru.

Astfel, când au sosit în gara din Sevastopol, au fost întâmpinați de membrii flotei ”agitându-se în jurul gării, îmbulzindu-se pe peron, înțesând linia ferată, o gloată” – cum scria Hill – ”înnebunită de poftă de sânge și râvnind la viețile noastre”.

Boyle era renumit pentru abilitatea cu care vorbea mulțimilor.

La sfârșitul discursului său improvizat, tradus de Hill, istoria înregistrează faptul că marinarii flotei Mării Negre, principalul corp revoluționar din sudul Rusiei, au fost reconvertiți la cauza Aliaților.

Cu ajutorul lor, Boyle și Hill au izbutit să-și îndeplinească misiunea.

În seara zilei de 9 martie, Joe Boyle a luat masa împreună cu familia regală. Cum Misiunea Franceză urma să plece abia după miezul nopții, Regina și colonelul canadian au stat de vorbă până când a sosit vremea plecării la gară.

”Nu-mi amintesc totul, avea să scrie Maria, dar i-am mărturisit toată durerea mea și când i-am spus că toți m-au abandonat, el a răspuns foarte calm: Dar eu, nu, și mi-a strâns mâna cu o forță de oțel.

Regina Maria l-a descris așa cum l-a văzut atunci, ”un bărbat între două vârste, cu o constituție robustă, cu trăsături puternice și aspre, de fapt aproape urât, dar ochii, care erau de un albastru intens și pătrunzători, uneori chiar plini de cruzime, puteau deveni blânzi, aproape mângâietori, iar zâmbetul lui era liniștitor și plin de bunătate”.

La o masă festivă care a avut loc la 25 martie 1918, Boyle a primit Steaua României. Foștii ostateci i-au dăruit un pergament care stătea mărturie a recunoștinței lor și, într-o biserică locală a fost pusă o placă în onoarea lui.

Două zile mai târziu, Boyle trecea din nou dincolo, în Basarabia, desfășurând activități de spionaj pentru englezi și francezi și căutând provizii pentru a atenua foametea impusă românilor de ocupația germană.

Conștient că premierul Averescu nu tratase suficient de inteligent cu Puterile Centrale, Regele i-a cerut lui Alexandru Marghiloman să formeze un nou guvern.

Noul prim ministru era încredințat că Puterile Centrale vor câștiga războiul și și-a condus guvernul pe principiul că singura șansă a României, pentru viitor, era concilierea cu germanii. Numai că poftele acestora creșteau pe măsură ce erau satisfăcute. Înainte, în timpul și chiar după încheierea negocierilor de pace, germanii au adăugat noi și noi cereri pe seama economiei și a poporului român.

”Nimeni nu va ști vreodată câte a făcut Boyle – scria Maria – și nici cât a cheltuit. Nu am cunoscut nicicând o persoană atât de dispusă să dea ajutor.”

Colonelul Boyle a cumpărat o vacă pentru un sat, ca să aibă copiii lapte, într-un alt sat a cumpărat o casă abandonată, a reconstruit-o și a dăruit-o la trei familii de refugiați, în numele principesei Ileana.

El supraveghea reparații, găsea provizii și dădea mari sume de bani.

”Boyle” – nota Maria – ”era un tovarăș extraordinar de liniștitor și de tonic și o neașteptată tentă de puritanism victorian timpuriu se adăuga personalității sale neobișnuite”.

Ea, căreia îi făcea plăcere să-i șocheze pe cei din jur fumând, a fost surprinsă să afle că Joe Boyle nu fuma și nu bea.

Era încântată de influența pe care o avea asupra Ilenei; îi împărtășea fiicei ei de nouă ani ”principii solide și sănătoase, pe care ea le-a adoptat, mai târziu, în viață”.

La începutul lunii iunie, regina a fost îndurerată să afle că Boyle suferise o comoție cerebrală în timp ce zbura deasupra Basarabiei într-o acțiune de recunoaștere a situației proviziilor.

Pilotul micului său avion a aterizat la Chișinău, unde canadianul a fost internat în spital.

În august 1918, când balanța victoriei pe frontul de vest începuse să se încline puternic în favoarea Aliaților, Regina a aranjat ca Joe Boyle să fie adus la Bicaz, pe unul din domeniile Coroanei, pentru a se reface după comoție.

Dacă relațiile lor au trecut dincolo de prietenie, după cum pretind unii, aceasta s-a întâmplat pentru o scurtă perioadă și a fost urmarea compasiunii Mariei față de omul aflat în suferință.

Oricum, Boyle s-a îndrăgostit de ea, și această dragoste i-a schimbat viața.

Trei luni mai târziu îi scria că devenise ”figura centrală” a vieții sale.

Pentru prima oară în cei 51 de ani, Joe Boyle găsise pe cineva pentru care să trăiască, și începând de atunci s-a devotat Reginei și familiei acesteia.”Eu, care riscam în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă tot ce aveam… și râdeam de oamenii care se tem… mă rog lui Dumnezeu să mă învețe să-i mulțumesc și să mă facă vrednic de tine în toate privințele”, scria el.

La începutul toamnei anului 1918, cererile Germaniei sporiseră direct proporțional cu pierderea puterii.

”Evident, nemții au intenția de a reduce această țară la o ruină absolută înainte de a deveni necesar să retragă orice număr mai însemnat de trupe de ocupație” – remarca ambasadorul american.

Alimentată cu știrile despre victoriile Aliaților, starea de spirit a Reginei reflecta speranțele ei din ce în ce mai mari.

Făcea plimbări lungi cu mașina, vizite la țărani, plănuia cu Joe Boyle și făcea excursii împreună cu el și cu Ileana la vechile mănăstiri.

Apoi, fără niciun avertisment, la 15 septambrie 1918, o durere aproape de nesuportat a lovit familia regală – ”o lovitură uluitoare pentru care eram total nepregătiți”.

Moștenitorul tronului, Principele Carol, fugise cu o fată de rând.¹

Va urma