Care este adevăratul scop al sinuciderii asistate? O scurtă istorie a mișcării pentru eutanasie și câteva cifre de necontestat

Dacă ar fi după mine, aș construi o hală mortuară cât Palatul de Cristal, cu o orchestră militară cântând în surdină și un ecran cinematografic luminos; apoi aș ieși pe străzile lăturalnice și pe străzile principale, și i-aș aduce înăuntru pe toți bolnavii, șontorogii și schilozii; i-aș conduce cu blândețe, iar ei mi-ar mulțumi surâzând osteniți; iar orchestra ar intona încetișor corul ”Aleluia”…

Acest citat din D.H. Lawrence, din 1908, mi-a revenit în minte instantaneu, săptămâna trecută, pe când citeam articolul lui Matthew Parris din The Times, prin care fostul deputat conservator încearcă să justifice necesitatea legalizării sinuciderii asistate și a eutanasiei chiar în vreme ce, involuntar, demonstrează tocmai periculozitatea acestor intenții. Printre altele, el încearcă să inculce ideea utilității sacrificării bătrânilor și a bolnavilor, despre care se presupune că folosesc prea multe resurse.

”Interesul nostru tot mai mare pentru moartea asistată medical poate reflecta o înțelegere, în mare parte inconștientă, a faptului că pur și simplu nu ne putem permite senescența extremă sau infirmitatea fără speranță a unui număr atât de mare de indivizi. <<Ți-a venit vremea>> nu va fi niciodată un ordin dar, da, opozanții noștri au dreptate, ar putea fi într-o bună zi genul de sugestie nerostită pe care toată lumea o înțelege. Și acesta este un lucru bun.”

Editorialul lui Parris a fost condamnat de aproape toată lumea, inclusiv de susținătorii a ceea ce numim eufemistic ”moarte asistată medical”. Unii l-au descris ca fiind monstruos, alții l-au numit respingător, iar deputatul conservator Danny Kruger a comparat dorința ca vârstnicii și infirmii să distingă momentul în care ”le-a venit vremea” cu ”modesta sugestie” a lui Jonathan Swift, făcută celor săraci, de a-și vinde copiii pentru a fi mâncați de doamnele și domnii din înalta societate[¹].

Trebuie spus că Parris a reiterat practic aceleași argumente și acum câțiva ani. Mai precis, în 2015, el a susținut, în Spectator, că, la un moment dat, unii indivizi (printre care ne-am putea număra chiar noi înșine) ”ar putea fi considerați egoiști dacă ar dori să meargă mai departe. Cu toate acestea, pe atunci, aproape nimeni n-a ridicat din sprâncene. Așadar, ce s-a schimbat între timp?

Răspunsul este că, între timp, militanții pentru sinuciderea asistată și eutanasie aproape că au izbutit să convingă lumea că atitudinea lor denotă, de fapt, ”compasiune” și că tot mai puțini dintre noi realizează faptul că, în realitate, legalizarea sinuciderii asistate medical presupune împărțirea omenirii în două tabere – una cuprinzând pe cei a căror sinucidere trebuie insistent prevenită și cealaltă, a oamenilor a căror sinucidere trebuie încurajată și susținută.

Militanții pro-eutanasie izbutiseră să camufleze cumva acest adevăr întunecat. Și ar fi scăpat basma curată dacă n-ar fi apărut acest enervant Matthew Parris, care pălăvrăgește vrute și nevrute.

De fapt, Parris este pur și simplu mai onest decât ceilalți, care au insistat, ani de-a rândul, că încurajarea oamenilor de a îngurgita substanțe letale cu intenția de a-și pune capăt vieții nu înseamnă, de fapt, vreo încurajare a sinuciderii, ci doar o creștere a autonomiei personale și a puterii de alegere.

Departe de a fi o mișcare plină de compasiune care susține noi drepturi ale bolnavilor și infirmilor, mișcarea pro-eutanasie a considerat, încă de la începuturile ei, unii oameni ca fiind nimic altceva decât scursuri ale societății.

Prima propunere de legalizare a eutanasiei a fost făcută în 1870, de către Samuel Williams, care a scris, pentru Birmingham Speculative Club, un eseu pe această temă. El a cerut o nouă abordare a moralității, susținând că omuciderea este îndreptățită atunci când viața cuiva a devenit inutilă pentru alții și insuportabilă pentru persoana respectivă”.

De atunci încolo, militanții pro-eutanasie au fost motivați, pe lângă un anume sentiment de milă față de aceia considerați inferiori din pricina bolilor, a vârstei, a dizabilităților, a sărăciei sau a apartenenței lor rasiale, și de o altminteri mult mai puțin mărturisită dorință de a maximiza eficiența economică a societății.

Ideile lui Williams au câștigat sprijinul multor socialiști, liberali și progresiști de pe ambele maluri ale Atlanticului.

În Marea Britanie, Annie Besant, o renumită socialistă și militantă pentru drepturile femeilor a scris, în anii 1870, despre datoria oamenilor de a muri pentru a-și sluji comunitatea, ”încununând, astfel, o viață nobilă, cu laurii sacrificiului de sine”.

În SUA, dr. Ella K Dearbon a publicat, la începutul secolului al XX-lea, un articol în care cerea ”eutanasierea bolnavilor incurabili, a nebunilor, a criminalilor și a degeneraților”.

În 1906, asistentul social L. Graham Crozier a împins lucrurile și mai departe: ”Aș prefera să administrez cloroform copiilor săraci și înfometați din New York, Philadelphia, Chicago și alte orașe americane, decât să îi văd trăind așa cum o fac, în mizerie și în decădere morală.”

Acest tip de argumentație era des întâlnit acum 100 de ani, în special în Germania. Pamfletul lui Karl Binding și Alfred Hoche, Îndreptățirea de a distruge viața nedemnă de a fi trăită, a fost publicat în 1920 și vehicula idei similare cu ale lui Parris: ”Este indubitabil că există ființe umane a căror moarte s-ar constitui într-o eliberare atât în ceea ce-i privește cât și din punctul de vedere al societății, și mai cu seamă acela al statului, care ar fi degrevat de o povară lipsită de orice rost” – scriau aceștia.

Rezistența unor anumite părți ale societății a fost însă acerbă. Mulți au spus că este inuman să îi sacrifici pe cei slabi în beneficiul celor puternici.

Atunci când și-a lansat programul de eutanasiere a celor care sufereau de boli și defecte congenitale, Germania nazistă a încercat să galvanizeze opinia publică, arătând cât de mult ar costa să țină acești oameni în viață. Dar, în 1941, episcopul de Münster a rostit o predică usturătoare în care condamna programul nazist. ”Dacă stabiliți și aplicați principiul conform căruia semenii noștri <<neproductivi>> pot fi uciși atunci, când vom deveni bătrâni și neajutorați, va fi vai și amar de noi toți!” – a avertizat el. Iar mesajul transmis a fost atât de puternic încât Hitler însuși a simțit că guvernul său trebuie să își schimbe tactica.

Încetul cu încetul, propaganda nazistă a încetat să mai apeleze la argumentele privitoare la utilitate și eficiență, centrându-se pe ”compasiunea” resimțită față de cei suferinzi.

Cea mai eficientă peliculă cinematografică de propagandă în favoarea eutanasiei a fost, probabil, filmul Ich klage an (Acuz), comandat de Joseph Goebbels, care avea drept personaj principal o tânără plină de viață, lovită de scleroză multiplă. Aceasta a cerut să fie ucisă de către propriu-i soț care era medic, iar în cadrul procesului care a urmat au fost dezbătute problemele etice complexe ridicate de acest gest, instanța acceptând, în cele din urmă, justețea deciziei ei.

Noul accent pus pe suferințele pacientului au știrbit puterea argumentelor episcopului de Münster, ceea ce a permis continuarea, ceva mai discretă, a programului de eutanasie. Astfel, potrivit mărturiilor naziste, în următoarele 19 luni au fost ucise peste 70 000 de persoane suferind de dizabilități fizice și mintale.

Astăzi, susținătorii sinuciderii asistate medical subliniază în mod similar mai degrabă dreptul pacientului de a-și pune capăt suferințelor, decât povara pe care se presupune că o pune asupra societății. Adevăratul lor scop rămânând însă maximizarea utilității și a eficienței.

Vedeți acest lucru în Canada, unde sinuciderea asistată și eutanasia au fost legalizate în 2016. Un raport al Parlamentului canadian, publicat cu discreție în 2020, estimează că economiile nete ale sistemului de sănătate în urma a doar 6.465 de decese în cadrul programului de moarte asistată (Medical Assistance in Dying/MAID programme) ar fi fost de 86,9 milioane dolari. Având în vedere faptul că, de atunci încolo, Canada a mai înregistrat încă 45.000 de asemenea decese, putem estima că sistemul de sănătate canadian a economisit deja peste 604.000.000 de dolari. Și aici nici măcar nu sunt incluse economiile rezultate din plățile de asistență socială sau alte forme de ajutor care ar fi fost acordate în cazul în care oamenii aceia ar fi rămas în viață. După cum notează raportul mai sus menționat, economiile per pacient se multiplică de patru ori atunci când suferindul care solicită eutanasierea nu se află în stadiul terminal.

Realitatea este că dezvăluind etosul rece, utilitarist din fundalul acestei dezbateri, Parris le-a făcut opozanților sinuciderii asistate un mare serviciu. Așa că ar trebui să-l urmărim în continuare sau cel puțin să ne reamintim de rubrica lui ori de câte ori cineva încearcă să ne convingă de ”umanismul” și ”compasiunea” care stau la baza presiunilor pentru legalizarea eutanasiei.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Kevin Yuill este profesor emerit de istorie la Universitatea din Sunderland și director general al Humanist Against Assisted Suicide & Euthanasia (HAASE).