Autoportrete

Întrerupem acum călătoria noastră cronologică pentru a discuta și înțelege evoluția stilului lui Van Gogh. Autoportretele sale, realizate atunci când nu avea subiecte sau modele sunt o scurtă istorie a evoluției sale…

 

În mai puțin de patru ani, Vincent van Gogh s-a auto-reprezentat în cel puțin 35 de tablouri, performanță comparabilă doar cu cea a lui Rembrandt van Rijn, ale cărui autoportrete acoperă însă un interval de patru decenii! Abordează acest subiect stimulat de contactul cu arta epocii (impresionismul, divizionismul, simbolismul), dar și cu cea a vechilor maeștri, pe care îi studiază la Luvru sau la Musée du Luxembourg. De altfel, se poate observa caracterul sistematic al acestei întreprinderi, în special în etapa pariziană, care cuprinde 27 dintre cele 35 de autoportrete. Obsesia sa pentru pictura, devoțiunea pentru creația sa, singurul lucru ce conta cu adevărat pentru Van Gogh, l-au făcut sa își forțeze limitele si sa își grăbească sfârșitul. Pentru Vincent Van Gogh, autoportretul era înainte de orice o forma de introspecție si o metoda de perfecționare a stilului, de care nu era niciodată mulțumit.

 

La începuturile carierei sale Van Gogh si-a ales modelele din rândul țăranilor pe care ii cunoștea atât de bine, redând in portrete și scene de grup trăsăturile lor aspre, dure, bine definite, obosite și adesea triste. Mai târziu însă, pe măsură ce banii erau tot mai puțini – in ciuda eforturilor lui Theo Van Gogh – a renunțat la modele. Nu își mai permitea sa le plătească nici măcar cei câțiva bănuți. A început sa experimenteze, pictând din memorie si, cel mai adesea, pictând peisaje si compoziții florale, de o uluitoare intensitatea cromatica. Deși astăzi acest gen de compoziții ii aduce lui Van Gogh noi și noi admiratori, impunându-l ca unul dintre cei mai originali si interesanți artiști ai tuturor timpurilor, atunci autoportretul, era desconsiderat de artist însuși. Visând la anii in care folosea modele, Van Gogh povestea adesea in corespondența sa că poate să facă mai mult decât peisaje și flori, că poate surprinde natura umană, poate reda fizionomiile în esența lor.

„Mai cu seamă când voi avea posibilitatea să plătesc mai multe modele și de asemenea modele feminine voi mai face progrese. Presimt și-mi dau seama. De asta și voi ajunge probabil să izbutesc să fac și portrete dar numai în cazul în care voi lucra mult nici o zi fără o linie cum zicea Gavarni.”- Vincent Van Gogh – ianuarie 1881

 

Anul 1886…perioada vechilor maeștri…

 

 

 

Autoportret cu pipă

Autoportret cu pălărie de pâslă

Cu două excepții, tablourile din această etapă sunt executate într-o schemă compozițională simplă, bust fără mâini în semiprofil, în unele cazuri cu accesorii precum lavaliera, pălăria de fetru sau de paie sau pipa. Privită în ansamblu, seria relevă un intens laborator de experimente picturale, a cărei repetitivitate este explicată, probabil,  prin nevoia de ancorare într-un mediu nefamiliar și epuizant, cum a fost pentru Van Gogh, Parisul.

Într-un mod simbolic, se poate considera că despărțirea lui Vincent Van Gogh de Paris, în februarie 1888, este marcată de ultimul și cel mai complex autoportret, în care pare să fie integrată întreaga experiență formativă de până atunci. Ca în niciun alt autoportret, suprafața picturală este elaborată secvențial, fundalul – mat, dens, cu o materialitate vâscoasă – contrastând deopotrivă cu chipul „modelat” în tușe impresioniste și cu halatul de lucru, tratat într-un mod poantilist. 


Tabloul este evocat, de altfel, în corespondența cu sora sa Willemina, în iunie-iulie 1888, artistul remarcând asemănarea propriului chip cu capul Morții din romanul De kleine Johannes, publicat cu un an înainte de Frederik van Eeden: „Un obraz roz-gri, cu ochi verzi, păr cenușiu, fruntea brăzdată; în jurul gurii, o barbă rigidă, foarte roșie și încâlcită, buzele încă pline, o bluză albastră, din pânză ordinară, și o paletă cu galben, cinabru, verde veronese, albastru de cobalt – pe scurt, cu toate culorile în afară de portocaliul bărbii. Ai să-mi spui că asta ar fi aidoma chipului morții din cartea lui Eeden, sau așa ceva – foarte bine, s-a potrivit să fac o figură asemănătoare – și nu e deloc ușor să te pictezi pe tine însuți. În orice caz, e altceva decât o fotografie. Și, vezi, tu, asta e ceea ce, înainte de orice, ne oferă, după părerea mea, impresionismul: faptul că nu ești banal și că datorită lui tinzi spre o mai profundă asemănare decât fotograful”.

 

 

Van Gogh își modifică stilul și cromatica, de la o împăstare liberă dar uniformă și culori sumbre până la pensulații fulgurante și intensități cromatice, suferind varii influențe – impresionistă, japonizantă, neo-impresionistă– în căutarea propriului limbaj.

 

Autoportret cu pălărie gri de fetru

Autoportret cu pălărie de paie

Autoportret cu pipă și pahar

 

Anul 1888 este probabil anul maturizării depline a artistului, care se vede și în autoportrete…

 

Autoportret cu șevalet

Spre deosebire de autoportretele anterioare, în acest autoportret, Van Gogh s-a înfățișat pe sine ca pictor, îndărătul unui șevalet, cu paleta și pensulele încărcate de culori. Concentrat, cu o mină împietrită, „mortuară”, reflectându-se în privirea spectatorului, lucrează la însuși tabloul în care se auto-figurează.

 

Autoportret fără barbă

 

Cu toata sărăcia sa, Van Gogh reușise chiar să cumpere o oglinda mai mare, care îl ajuta enorm, continuând sa spere ca cineva ii va cumpăra autoportretele și va putea astfel sa angajeze modele, sa își cumpere culori si pânze mai multe si mai bune, va putea cumpăra reproduceri si manuale de desen. Nu se va întâmpla însă niciodată!

 

 

Ultimul an…1889…

Autoportret cu urechea bandajată

Autoportret cu urechea bandajată și pipă

 

Van Gogh a realizat o serie impresionantă de autoportrete, de la cele care îl înfățișează relaxat, fumându-și cu nesaț pipa, la cele de după criza in care se auto-mutilase, sumbre, întunecate, anunțând o apropiata prăbușire. Incantat de rezultate, ii scria adesea fratelui sau Theo, povestindu-i cum a început sa abordeze genul, cat de mulțumit este de o lucrare sau alta, care sunt paletele cromatice folosite, ce încearcă să surprindă. Pentru el, care era mai mereu nemulțumit de rezultatele muncii sale, bucuria din scrisori este surprinzătoare. Spera in egala măsura ca cineva, fie și un colecționar mărunt, să fie tentat de unul din aceste autoportrete de o sfâșietoare intensitate, eea ce nu avea să se întâmple in timpul vieții artistului, când fără sprijinul fratelui sau, Theo, Vincent nu ar fi avut nici banii pentru culori si pânze, și nici măcar pentru hrana de zi cu zi.

 

 

Van Gogh a făcut schimb de autoportrete cu pictorii Gauguin și Emile Bernard, trimițându-le prin poșta lucrările sale….Iată ce a primit în schimb de la Paul Gauguin…

 

 

Săptămâna viitoare, vom continua călătoria noastră alături de Van Gogh, în cea mai prolifică perioadă a creației sale… 

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci