Chiar dacă Rand Paul ar fi izbutit să scoată ceva de la Anthony Fauci, este puțin probabil ca admiratorii fostului Consilier Medical Principal al Președintelui să-și reevaluze încrederea în el. Pentru ei, acesta rămâne mai degrabă un sfânt laic al științei decât un funcționar public supus greșelii.

De fapt, ultimele evenimente, au scos la iveală narcisismul acestui fost funcționar public sfidător, obișnuit cu aplauzele, și care reclamă staut de vedetă.

Din jurnalul dr. Fauci:

”Un articol mare pe prima pagină despre mine a apărut în Washington Post. Foarte măgulitor. Situația cu faima mea națională și internațională este explozivă și cu adevărat de neimaginat. Nu este o hiperbolă să spun că astăzi sunt cea mai celebră și mai mediatizată persoană din țară, și unul dintre cele mai cunoscute chipuri din lume”.

Da, dr. Fauci are inteligența emoțională a unui copil de opt ani, ceea ce ar fi fost doar problema lui, dacă nu s-ar fi folosit de puterea de coerciție a statului pentru a face rău milioanelor oameni și pentru a falimenta nenumărate mici afaceri care puneau o pâine pe masa multor americani.

Aceasta este însă doar latura ce ține de vanitatea personală. Problema mai profundă este una instituțională: odată ce funcționarii guvernamentali sunt considerați drept arbitri ai cunoașterii absolute, orice opinie diferită se transformă, dintr-o etapă firească a procesului de căutare a adevărului științific, într-o gravă abatere de la linia politică. Problema nu a fost niciodată doar Fauci; a fost puterea de stat care a permis ca un singur punct de vedere să fie impus drept literă de lege.

Barbara Streisand s-a numărat printre cei mai înfocați susținători ai lui Fauci. Ea și-a exprimat recunoștința pentru îndrumarea, răbdarea și sprijinul lui permanent. Conform relatărilor, chiar l-a contactat direct pentru sfaturi, inclusiv pentru a întreba dacă ea și soțul ei, James Brolin, ar trebui să își facă doza booster . Episodul este unul minor, însă surprinde perfect tendința generală de a-l trata pe Fauci ca pe un oracol personal, mai degrabă decât ca pe un funcționar public a cărui autoritate ar trebui supusă examenului critic.

Dacă un tratament sau practică medicală greșită nu sunt susținute de puterea statului, forța lor distructivă rămâne limitată.

Cei mai slabi oameni de știință din lume își pot promova ideile fără să facă prea mult rău, atâta timp cât alți oameni de știință sunt liberi să le respingă și să încerce soluții alternative. Așa cum susținea Karl Popper, știința nu înaintează prin acumulare de „adevăruri absolute”, ci prin eliminarea greșelilor.

Așa cum știm, oamenii pot fi extrem de înverșunați în a-și apăra poziția, iar când cei înverșunați și incompetenți pun la bătaie puterea guvernului, erorile se multiplică cu urmări fatale.

Istoria a reținut consecințele teribile ale momentelor în care puterea de stat a dictat știința – au pierit milioane de oameni! Să ne reamintim relatările lui Sam Kean1 despre știința ucigașă de pe vremea lui Stalin. Genetica era, pe vremea aceea, respinsă, ca fiind contrară doctrinei marxiste, Stalin preferând, în schimb, teoriile lui Trofim Lîsenko.

Trofim Lîsenko a fost un ”biolog” din epoca sovietică, un impostor și unul dintre cei mai mari ucigași din istoria omenirii. Așa cum povestește Kean, ”Lîsenko a promovat ideea marxistă potrivit căreia mediul este unicul factor care modelează plantele și animalele. Pune-le în cadrul potrivit și expune-le la stimulii corecți, declara el, și le poți transforma într-o măsură aproape infinită.”

Lîsenko era convins că poate cultiva portocali în Siberia.

Astfel încât, a început să disciplineze culturile sovietice, învățându-le să încolțească în diverse perioade ale anului, înmuindu-le, printre altele, în apă înghețată. El susținea că generațiile viitoare de plante își vor ”aminti” acești factorii de mediu și vor moșteni trăsăturile benefice, chiar și fără a mai fi supuse ele însele ”tratamentului”.

Sună de-a dreptul nebunesc? Iată ce scrie Aleksandr Soljenițîn în Arhipelagul Gulag (Volumul 1):

”În 1934, agronomii din Pskov au semănat inul pe zăpadă — exact așa cum ordonase Lîsenko. Semințele s-au umflat, au mucegăit și au murit. Câmpurile întinse au rămas pustii un an întreg. Lîsenko nu putea spune că zăpada era un culac, sau că el însuși era un măgar. Așa că i-a acuzat pe agronomi că erau culaci și că i-au distorsionat tehnologia. Iar agronomii au fost deportați în Siberia.

Dacă Lîsenko s-ar fi născut în America, puțini oameni ar fi auzit vreodată de teoriile lui aberante. Însă Lîsenko avea în spate întreaga putere a lui Stalin. Iar Stalin căuta o soluție pentru foametea provocată de propriile-i politici de colectivizare.

Și Kean continuă:

”La sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930, Iosif Stalin — susținut de Lîsenko — a inițiat un plan catastrofal de ”modernizare” a agriculturii sovietice, obligând milioane de oameni să se alăture fermelor colective de stat. Rezultatul a fost o foamete generalizată și compromiterea culturilor la scară largă. Cu toate acestea, Stalin a refuzat să schimbe direcția și i-a ordonat lui Lîsenko să remedieze dezastrul prin metode bazate pe ideile sale radicale. De pildă, Lîsenko i-a obligat pe fermieri să semene semințele foarte aproape unele de altele, deoarece, conform ”legii vieții speciilor” inventată de el, plantele aparținătoare aceleiași ”clase” nu intră niciodată în competiție. De asemenea, el a interzis cu desăvârșire utilizarea îngrășămintelor și a pesticidelor.”

În romanul Panta Rhei2 , marele scriitor Vasili Grossman îl ironizează pe Lîsenko numindu-l ”faimosul agronom” care a recurs la ”metode polițienești”. Iar Kean explică consecințele acestor metode:

”Neavând cum să-și reducă la tăcere criticii din Occident, Lîsenko a încercat, totuși, să elimine orice opoziție din interiorul Uniunii Sovietice. Savanții care au refuzat să renunțe la genetică s-au trezit la mila poliției secrete. Cei norocoși au fost doar demiși din funcții și lăsați în mizerie. Sute, chiar mii de alți cercetători au fost reținuți și trimiși în închisori sau internați în spitale de psihiatrie. Câțiva au fost condamnați la moarte ca dușmani ai statului sau au murit de foame în închisori (cel mai cunoscut fiind botanistul Nikolai Vavilov). Înainte de anii 1930, Uniunea Sovietică avea, se poate spune, cei mai buni geneticieni din lume. Lîsenko i-a decimat, dând biologia rusă înapoi, cel puțin cu o jumătate de secol.”

Să nu credeți însă că moartea lui Stalin a condus la restaurarea rapidă a raținii. Căci iată ce scria Alexandra Popoff în biografia pe care i-a dedicat-o lui Grossman, Vasily Grossman and the Soviet Century:

”În realitate, mulți dintre oportuniștii și denunțătorii care i-au eliminat pe oamenii talentați din știință și din alte sfere ale vieții și-au păstrat pozițiile-cheie și în epoca post-stalinistă.”

De asemenea, ați rata esențialul dacă v-ați imagina că ororile lîsenkoismului se datorează pur și simplu faptului că la putere s-au aflat persoanele nepotrivite.

Consecințele oribile ale unei ”științe” dictate de planificatorii centrali nu sunt, așa cum scrie Friedrich Hayek în Drumul către servitute, ”simple efecte secundare accidentale, care nu au nicio legătură cu caracterul esențial al unui sistem planificat sau totalitar”.

Nici chiar oameni cei mai buni la conducere nu pot împiedica tot ce este mai rău. Hayek explică:

”Odată ce știința trebuie să slujească nu adevărul, ci interesele unei clase, ale unei comunități sau ale unui stat, singura sarcină a explicațiilor și a dezbaterilor este de a justifica și de a răspândi și mai mult credințele care dirijează întreaga viață a comunității.”

Fauci și Lîsenko au o mentalitate similară. Ambii au dat dovadă de intoleranță față de cei care le contestau ideile și au recurs cu zel la coerciția statală. Diferența semnificativă dintre cei doi este că Fauci a funcționat într-un sistem cu mai multe mecanisme de control asupra puterii sale.

Intoleranța intelectuală față de ideile provocatoare nu este un fenomen recent. Drumul către servitute a fost publicat în 1944, iar intelectualii care susțineau ideile colectiviste netezeau deja calea pentru reprimarea gândirii libere în societățile democratice:

”Poate că cel mai alarmant fapt este că disprețul față de libertatea intelectuală nu este un lucru ce apare doar după ce s-a înstăpânit sistemul totalitar, ci un fenomen care poate fi aflat pretutindeni, la intelectualii care au îmbrățișat o credință colectivistă și care sunt aclamați ca lideri de opinie chiar și în țări aflate încă sub un regim liberal. Nu numai că până și cea mai rea opresiune este iertată dacă se săvârșește în numele socialismului, iar crearea unui sistem totalitar este susținută pe față de oameni care pretind că vorbesc în numele oamenilor de știință din țările liberale, dar intoleranța însăși este glorificată în mod deschis.”3

„Adevărul”, explică Hayek, este redefinit de cei intoleranți. El nu mai este ”ceva ce urmează a fi aflat”, ci ”devine ceva ce trebuie decretat de autoritate, ceva ce trebuie crezut în interesul unității efortului organizat și care s-ar putea să trebuiască modificat pe măsură ce o cer exigențele acestui efort organizat.”

”Cinismul total” mătură ”spiritul de cercetare independentă și credința în puterea convingerii raționale” Este abandonat ”principiul conștiinței individuale ca unic arbitru care decide dacă, într-un caz particular, dovezile justifică o anumită credință”.

La fel ca lîsenkoismul, ”faucismul”4, știința CDC, știința FDA și știința HHS au scos la iveală caracteristicile totalitarismului împotriva căruia avertiza Hayek. Șansele ca vreunul dintre ”savanții” totalitari de astăzi să-l fi citit pe Hayek sunt extrem de mici, dar el le-a anticipat întreaga strategie:

”Întregul aparat de difuzare a cunoștințelor — școala și presa, radioul și cinematograful — va fi utilizat exclusiv pentru a răspândi acele puncte de vedere care, fie ele adevărate sau false, vor întări credința în justețea deciziilor luate de autoritate; iar orice informație care ar putea trezi îndoieli sau ezitări va fi tăinuită.

Efectul probabil asupra loialității oamenilor față de sistem devine singurul criteriu pentru a decide dacă o anumită informație urmează a fi publicată sau suprimată.

Tot ce ar putea stârni îndoieli cu privire la înțelepciunea guvernului ori ar crea nemulțumire va fi ținut departe de populație.

Temeiurile unor comparații nefavorabile cu situația din alte părți, cunoașterea unor alternative posibile la linia efectiv urmată, informațiile care ar putea sugera incapacitatea guvernului de a-și ține promisiunile sau de a folosi prilejurile favorabile de îmbunătățire a stării de lucruri — toate vor fi suprimate.”

În timpul pandemiei, Statele Unite (și nu mai ele) au avansat și mai mult pe drumul către servitute. Iată întrebarea care ar trebui să ne urmărească pe toți: de ce au fost atât de puțini medici care i s-au opus dr. Fauci?

În timpul pandemiei, Marty Makary, profesor de medicină la Universitatea Johns Hopkins, și dr. Tracy Beth Høeg au relatat că sunt apelați ”încontinuu” de ”medici și cercetători din conducerea NIH, FDA și CDC”. Acești specialiști erau ”deopotrivă frustrați, exasperați și alarmați de direcția în care se îndreaptă instituțiile cărora și-au dedicat întreaga carieră”.
Un oficial de rang înalt din cadrul FDA a declarat: ”E ca un film de groază la care sunt obligat să mă uit fără să pot închide ochii. Oamenii primesc sfaturi greșite, iar noi nu putem spune nimic.”

El se referea la autorizarea, fără dovezi clinice, a ”vaccinurilor anti-COVID pentru sugari și copii mici” și a ”dozelor booster pentru copiii de vârstă mică”.

Niciun funcționar public nu a vrut să declare nimic public, însă mulți dintre ei erau îngroziți de impactul pe care deciziile politice referitoare la vaccinuri, închiderea școlilor și purtarea măștilor l-au avut, în special asupra copiilor.

Unul dintre aceștia a sintetizat situația astfel: „Puzderie de oameni din FDA mi-au spus: ”Totul e o mizerie, dar trebuie să rezist până ies la pensie.”

Atunci când suntem ispitiți să judecăm deciziile celor care se supun forțelor totalitare, ar trebui să luăm în considerare povestea depănată de David Whyte în cartea sa The Heart Aroused:

Un amic de-al meu se afla într-o sală de ședințe, ezitând la granița dintre tăcere și cuvânt; se apropia momentul adevărului și căuta din priviri sprijinul colegilor din jurul mesei. CEO-ul se plimba în sus și în jos, pe mocheta cenușie. Le ceruse, în termeni cât se poate de limpezi, părerea. ”Vreau să știu ce credeți cu toții despre planul meu”, a spus el, pe un ton imperativ, ”evaluat pe o scară de la unu la zece.” Era nervos și a lăsat să se înțeleagă clar, prin comportamentul său, că vrea să auză ”zece”. Amicul lui Whyte credea că planul este catastrofal și alți colegi din sală credeau același lucru. Pe măsură ce CEO-ul făcea turul mesei, i-a auzit, însă, pe toți, spunând ”zece”, iar când i-a venit rândul, și-a auzit propria voce murmurând, cu o voce stinsă, îndepărtată, aceeași cifră.

Soljenițîn observa: ”Fiecare are întotdeauna la îndemână o duzină de motive plauzibile pentru care are dreptate să nu se sacrifice.” Curajul de a da nota minimă se cultivă printr-un exercițiu permanent. Iar decizia de a spune «zece» atrage după sine consecințe, atât pentru tine, cât și pentru ceilalți.”

Libertatea nu poate supraviețui atunci când cei care îndrăznesc să le spună ”nu” celor cărora li s-a urcat puterea la cap sunt prea puțini. Vocea curajoasă care se opune există, însă, în fiecare dintre noi, doar că rămâne tăcută până când învățăm să o prețuim. Tiranii se bazează tocmai pe slăbiciunea noastră de a ne alătura celor care spun ”zece”.

Barry Brownstein este profesor și autor al cărții „The Inner-Work of Leadership”; colaborator la Institutul American pentru Cercetări Economice și la Fundația pentru Educație Economică.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

1Sam Kean este un autor american foarte apreciat de cărți de popularizare a științei.

2Tradus în limba română de Janina Ianoși, cu prezentare și note de Ion Ianoși.

3Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute , traducere de Eugen B. Marian, ed. Humanitas. Intelectualii influenceri din perioada pandemiei (cel puțin cei din România), erau erau mânați nu de idei socialiste ci, mai degrabă, de un oportunism colectivist cras, în numele căruia s-a săvârșit de altfel întreaga opresiune. (nota trad.)

4Cu toate ”variantele” sale, printre care un incontestabil loc pe podiumul câștigatorilor l-a ocupat ”arafatismul” românesc.

Linkurile de verificare pot fi accesate în articolul din care s-a făcut traducerea.