În cartea lor din 2028, The Coddling of the American Mind, Jonathan Haidt și Greg Lukianoff au propus termenul de ”safetyism” ca denumire pentru noua ”cultură morală”, apărută inițial în campusurile universitare americane și care izbutise deja să colonizeze rapid aproape întreaga cultură a SUA.

Haidt și Lukianoff au definit safetyismul drept o cultură sau un sistem de credințe în care siguranța a devenit o valoare sacră pentru un mare număr de oameni care, adoptând-o, au devenit tot mai puțin dispuși să își asume chiar și cele mai mici riscuri presupuse de activități practice, sau chiar de preocupări civice și morale obișnuite.

Iar Bradley Campbell și Jason Manning, autorii unei alte cărți remarcabile, The Rise of Victimhood, au evidențiat cu limpezime conexiunile existente între safetyism și noua formă de stângism politic, aflat în continuă ascendență după 2013. Miezul acestei ideologii constând într-o combinație de postmodernism filozofic și o stângă politică care extinde teza marxistă clasică a opresiunii și dominației dincolo de clasele economice, clasificând astfel toate identitățile sociale ca fiind fie ”opresoare”, fie ”oprimate” și mobilizînd politic pe cele din urmă împotriva celor dintâi.

În momentul apariției cărților mai sus pomenite, Europa era deja din plin infectată atât cu safetyism cât și cu noul stângism, din ce în ce mai dominante în cultura mainstream. Transferul cultural a avut loc pe nesimțite și în România astfel încât, încetul cu încetul, o mare parte a concetățenilor noștri, mai cu seamă cei tineri, au început să refuze cu obstinație asumarea oricărui risc, fizic sau moral.

Dacă pe vremea dictaturii comuniste, cu toată teroarea securității, despre care, altminteri, nu mai prididim să vorbim, prietenii sau colegii se apărau între ei, de multe ori înfruntând fățiș ”șefii”, ”organele de partid și de stat”, lașitatea generalizată ulterior a deschis cale liberă oricărei ticăloșii.

Iar cei dispuși să înfrunte riscuri de dragul vreunui adevăr, în numele vreunui principiu sau pentru a-și apăra seamănul lovit pe nedrept au devenit din ce în ce mai puțini și pesemne că, mai devreme sau mai târziu, vor dispărea cu desăvârșire.

Așa stând lucrurile, suntem amenințați să rămânem fără anticorpi capabili să ne apere de toate formele de rău care ne inundă. Dar ce să aperi și pentru ce să mai riști ceva, într-o lume postmodernă, unde binele și răul au devenit relative și în care nimic nu poate fi mai presus de propria-ți siguranță (și ignoranță)?

Mă număr printre cei care au urmărit cu atenție și, la început, cu enormă nedumerire, schimbarea la față a societății românești. O paralizie mentală progresivă, care se instaura încetul cu încetul, de sus în jos, cuprinzând însă cu predilecție intelectualitatea și clasa de mijloc, care simțea nevoia să maimuțărească fără istov absolut toate ideile venite din exterior. De dragul cărora ”răsăriții” nației au fost gata să accepte orice, inclusiv fracturi logice evidente și chiar modificări din cele mai grosolane ale istoriei.

Pentru a aminti doar câteva dintre dogmele culturale care adaptau ideile noii stângi americane și europene la realitățile românești: la un moment dat, n-a mai fost voie să facem nicio comparație între nazism și comunism, iar cei care s-au jertfit luptând împotriva comunismului au devenit fără excepție ”legionari”, proscriși; ”dă bine” să scrii și să vorbești cât mai mult despre Holocaust, dar nu și despre masacrele de la Ip sau Treznea, și Doamne ferește să încerci restabilirea unui adevăr istoric altminteri banal, menționând că evreii din Ardealul de Nord au fost deportați la Auschwitz de către administrația ungurească din acea vreme, și nicidecum de români…Sau să spui cu glas tare că oricât de abominabile vor fi fost crimele regimului Antonescu, în Franța acelor vremuri se petreceau lucruri cu mult mai cumplite, dar, pare-se uitate, câtă vreme la Yad Vashem nu există niciun sector special dedicat Franței (care și-a livrat toți evreii la Auschwitz), așa cum există pentru România… Dar asta încă nu ar fi fost nimic, istoria unei întregi perioade a fost întoarsă pe dos: cei veniți odinioară călare pe tancurile sovietice și urmașii lor sunt numărați astăzi printre cei ”opresați”, în vreme ce luptătorii pentru libertate care au înfundat pușcăriile comuniste, mulți dintre ei sfârșind în Siberia sau la Canal, sunt defăimați și considerați astăzi ”opresori”. Etc., etc. …

Concomitent cu istoria și cultura în general, care au devenit tot mai dogmatice, viața însăși a devenit tot mai ”periculoasă”, motiv pentru care a fost permanent nevoie de tot mai multe reguli, de tot mai multe contracte și de tot mai multe asigurări. Mai cu seamă după ce, odată ”primiți” în UE, am fost siliți să ținem seama de un întreg puhoi de ”criterii” și ”precepte”, printre care, la loc de cinste, așa cum unii dintre noi își mai aduc încă aminte, se număra ”norma privitoare la curbura și dimensiunile castravetelui”. Deoarece, castravetele european trebuia să fie cât mai drept posibil.

Revenind la oile noastre, nu e deloc de mirare că o cultură obsedată de ”siguranță”, de fapt o cultură a egoismului și a lașității generalizate, nu a fost capabilă să gestioneze altfel decât îngrozitor de prost pandemia de covid 19.

În primul rând preocuparea față de virus a devenit prioritară tuturor celorlalte preocupări (desigur, cu excepția aceleia pentru tunurile date în afacerile cu măști și izolete), și guvernanții de pretutindeni nu  s-au mai gândit nicio clipă la faptul că bunica moare la fel de repede și atunci când nu primește tratament pentru vechea ei boală de inimă, sau de sărăcie și foame.

De fapt, ar trebui să uităm de bunica, deoarece nu despre ea era vorba altminteri decât la nivel absolut demagogic, ci doar despre cei care aveau suficienți bani ca să își poată permite să se închidă în casele și grădinile lor și care ne-au obligat pe toți să ne izolăm, indiferent în ce condiții, cu riscul de a ne distruge, doar pentru a-și pune la adăpost propria piele și fără să le pese de consecințe.

La americani și la vestici, în general, majoritatea celor aflați ”la butoane” au fost și continuă să fie membrii stângii de operetă care compune noua clasa superioară, conducătoare a majorității instituțiilor economice politice și culturale, la noi niște indivizi care se pretindeau de dreapta dar care, în realitate, aveau o singură ideologie, aceea a propriului lor buzunar și care, de vreme ce nu-i ducea capul să se descurce singuri, s-au mărginit să imite punct cu punct ceea ce făceau stăpânii lor de afară. Asta până să acceadă la putere USR-ul, un partid creat după modelul noii stângi caviar occidentale, după toate aparențele ghidonat din exterior (nu că restul formațiunilor politice n-ar fi), a cărui prezență în fruntea bucatelor a înrăutățit și mai mult lucrurile.

Acesta a fost contextul apariției unei imense neînțelegeri care, practic, a creat pretutindeni o falie deosebit de adâncă.

Mai precis, atât oamenii care își păstraseră vechile calapoade de gândire firească, cât și mulți dintre membrii claselor inferioare, care trăiesc de când se știu într-o nesiguranță perpetuă, conștienți de faptul că, pentru cei de la conducere, viața lor valorează extrem de puțin, n-au priceput, sau au refuzat cu obstinație ideologia safetyismului stângii caviar. Iar de aici până la bănuiala că măsurile anticovid nu sunt decât măsuri genocidare mascate și că, în realitate, se urmărește uciderea unui număr cât mai mare de oameni, în special vârstnici sau bolnavi cronici, nu a fost decât un singur pas. O bănuială întemeiată, trebuie să o spunem, pe observații cât se poate de exacte.

Adică ei, pe de o parte, au văzut și continuă să vadă că ”măsurile” și ”restricțiile” anticovid, în cap cu vestitul certificat verde, toată această demență generalizată la nivelul întregii societăți, ucid mai dihai decât virusul și, pe de alta, le este greu să-și imagineze că întreg dezastrul la care asistăm de doi ani încoace se datorează doar egoismului grosolan, drapat în neprecupețită grijă pentru ”binele mai mare”, precum și, deloc în ultimul rând, prostiei cronice a liderilor politici, ambele potențate de o ideologie searbădă, totalmente ruptă de datele concrete ale vieții reale. Și, desigur, de corupția endemică inclusiv în rândul așa zișilor experți medicali și a marilor producători de medicamente, care, iată, țin gaia mațu să ne vândă cârpe de față care nu folosesc la nimic, cumpărând, totodată, în numele și pe banii noștri, ai tuturor, niște așa zise vaccinuri făcute la marele fușerai, care nu împiedică nici infectarea și nici răspândirea infecției.

Cât privește cazul special al României, sunt aproape convinsă că imensa majoritate a guvernanților noștri sunt total inocenți în ceea ce privește ideologiile. Cu unele puține, dar notabile, totuși, excepții din rândul ”experților” (de exemplu Rafila și, eventual, Streinu Cercel care pot fi bănuiți de orice dar nu de faptul că nu înțeleg ceea ce fac), la ai noștri a fost vorba doar de încercarea de a imita cât mai fidel ceea ce făceau confrații lor occidentali, la fel de corupți și cu un intelect la fel de primitiv ca al lor.

O caracteristică principală atât a safetyismului cât și a noii stângi (reprezentată cel mai bine, la noi, de USR) este inflația semantică a termenilor legați de siguranță, inclusiv siguranța însăși.

După cum notează Haidt și Lukianoff, în secolul trecut cuvântul ”siguranță” însemna, în general, siguranță fizică. Dar treptat, semnificația conceptului s-a extins, incluzând siguranța emoțională.

Este interesant de observat cum, în cazul pandemiei de covid 19, liniile dintre siguranța fizică și confortul psihologic s-au estompat tot mai mult, cele mai flagrante exemple în acest sens fiind purtarea măștilor de către oameni care sunt singuri pe stradă sau singuri în mașină, dezinfectările compulsive, instituirea unei noi ortodoxii covid și cenzurarea oricăror opinii heterodoxe, precum și ostracizarea ereticilor. ”Restricțiile” și ”măsurile” fiind adăpostite sub egida ”științei”, ca și cum concluziile acesteia ar putea fi întotdeauna uniforme și înregimentabile din punct de vedere politic.

Suntem martorii prăbușirii  unei civilizații.

O societate aplatizată, formată din oameni a căror valori supreme sunt confortul și siguranța personală, condusă de indivizi în cel mai bun caz mediocri, lipsiți de curaj, de bărbăție, de credință și de orice fior al înălțimilor, incapabili de cel mai mic sacrificiu precum și de capacitatea de a distinge între bine și rău, nu poate face față niciunei provocări serioase.

În particular, noi, românii, am construit vreme de mai bine de 30 de ani pe nisipuri mișcătoare, importând din exterior tot ce putea fi mai nefast: preferința pentru mediocritate, persecutarea și eliminarea din sistem a oamenilor de caracter și de valoare, am ales în funcții de răspundere tot soiul de incapabili și de vânduți, am renunțat la Bine, la Adevăr și la Frumos pentru ca nu cumva să jignim cohortele de imbecili, am surghiunit cinstea și corectitudinea, înlocuindu-le cu o retorică anticorupție găunoasă, croită după modelul hainelor celor noi ale Împăratului.

Însă imensa corupție din spatele afacerii cu vaccinurile anticovid, documentată deunăzi magistral de Adrian Onciu, unul dintre puținii gazetari adevărați care ne-au mai rămas și care dovedește fără putință de tăgadă aici, aici și aici că Împăratul e gol și că momentul în care întreaga lume vestică se va prăbuși în sine însăși, ca un imens castel de cărți de de joc, nu poate fi prea departe.

Iar atunci nimeni nu se va mai putea simți în siguranță.

Nedeea Burcă