Atitudinile divergente pe care le avem vizavi de purtarea măștilor, tipurile distincte și materialele variate din care acestea sunt confecționate, chiar faptul că avem, fiecare, felul nostru, specific de a le purta și întreține, precum și împrejurarea că unele companii, instituții sau magazine pot fi mai restrictive decât altele, existând, de asemenea, variații semnificative între zone, localități, cartiere, în funcție nu atât de edictele autorităților (trăim, totuși, în România!), cât mai ales de opiniile și orientările oamenilor care populează spațiile respective, dezvăluie caracterul profund psihologic al acestei probleme, care s-a transformat într-un nou prilej de gâlceavă națională.

Însă, de voie, de nevoie, le purtăm, chit că datele referitoare la eficiența lor în ceea ce privește încetinirea transmiterii unui virus respirator precum SARS-COV-2 sunt puține și extrem de controversate. Ca să nu mai vorbim de acelea privitoare la protecția furnizată de măștile simple, din pânză, care este, practic, nulă. De unde rezultă, cât se poate de limpede, că efectul cel mai convingător al purtării lor este, pur și simplu, sentimentul de siguranță pe care îl conferă unora dintre noi.

De altfel, dacă încercăm să punem în contrast narațiunile predominante din jurul gripei asiatice din 1968, cu acelea vehiculate în timpul gripei porcine din 2009, vom observa, fără doar și poate, că percepțiile asupra riscului ne sunt inevitabil afectate de felul în care clasificăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Dacă în 1968 nu am fost expuși unui flux constant și agresiv de știri înspăimântătoare privitoare la un virus al gripei aviare din Asia, cuvântul pandemie n-a circulat pe toate buzele și n-a fost asociat cu teroarea și globalismul, așa cum se întâmplă în perioada actuală, memoria colectivă reținând doar că 1968 a fost un an cu multe cazuri de gripă, de data aceasta am fost ”informați” cu vârf și îndesat asupra puhoiului de pericole, insuflându-ni-se, totodată, iluzia că, grație progreselor ciberneticii și biologiei moleculare, vom fi capabili să le eliminăm mai ușor.

Iar a numi ceva nu este doar o modalitate de îmblânzire, ci și una de a răspândi spaime exgerate și inutile.

Așa stând lucrurile, pare evident că narațiunea din spatele măștilor este una care speculează frica. Ceea ce explică și de ce este atât de convingătoare și eficientă. Ne putem simți mângâiați știind că suntem uniți la nivel global, ajutând la aplatizarea ”curbelor” și ”cocoașelor” , ”pentru a ne apăra pe noi și pe cei dragi”.

Desigur, nu putem spune toate astea fără a reaminti că, în principiu, purtarea măștii nu e un rău intrinsec și nici pe departe un compromis moral, precum și că ar trebui să fim reticenți în a ne ”martiriza”, refuzând ceva ce, repet, nu este și nici nu are cum fi, în principiu, ”dezonorant”. Cu adevărat discutabilă rămâne doar presiunea puternică indusă pentru a-i condamna pe cei care pun la îndoială eficiența măștilor. Și, în acest sens sunt invocate, și nu doar în România, chiar așa zise ”studii științifice”, conform cărora cei care refuză masca ar fi înclinați către narcisism și comportamente sociopatice.

Din păcate, polarizarea societății românești precum și ”abilitățile” de comunicare ale autorităților, puțin spus execrabile, au depășit cu mult contextul firesc în care ar fi trebuit spuse și înțelese poveștile despre mască, astfel încât întrebările referitoare la aceasta par să nu mai aibă nici cea mai mică legătură cu adevărul.

Și, prin urmare, discuțiile pro și contra nu fac decât să ascundă un adevăr cu mult mai neliniștitor, anume că actul în sine de a purta sau nu mască este instrumentat politic, devenind doar o altă oportunitate de a manipula încercarea noastră de a înțelege realitatea.

În Republica, Platon susține că cel mai eficient mod de a educa cetățenii este de a le spune basme sau povești.

Nu știm cât de ”educative” se vor dovedi, până în cele din urmă, basmele despre măști. Cert este doar că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, vom fi nevoiți să sfâșiem vălul de spaimă care ne paralizează mișcările și să ieșim cumva la lumină.

Nedeea Burcă