Cât de mult le pasă guvernanților de copiii României?

”Cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara” (Spiru Haret)

Sistemul de învățământ românesc a fost clădit în perioada 1897-1910, de către echipa de reformatori a academicianului Spiru Haret, în decursul celor trei mandate de Ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, care i-au fost încredințate de către Partidul Național Liberal (1897- 1899, 1901-1904, 1907- 1910).

Așa cum scrie istoricul Alexandru Zub, Spiru Haret era convins că învățământul joacă un rol de regulator social și de remediu la numeroase carențe, plasând școala în miezul preocupărilor de reformă, de remodelare a statului.¹

În viziunea eminentului cărturar de origină armeană, primul român care a obținut un doctorat în științe matematice la Paris, învățământul unei țări trebuia să procure tuturor tinerilor fondul de cunoștințe indispensabil fiecărei ființe umane, fără deosebire de treapta socială, să formeze contingente pentru toate carierele necesare vieții complete și armonice a statului, să formeze buni cetățeni și, deloc în ultimul rând, să se îngrijească nu doar a cultiva spiritul, înavuțindu-l cu cât mai multe cunoștințe, ci și a cultiva inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numește educațiunea tinerimei. ²

Una din ideile esențiale relevate de un alt istoric român, Mircea Platon, autorul, printre altele, al memorabilului volum, Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții, este aceea că, sistemul de învățământ edificat de liberalii lui Spiru Haret și ai ministrului Constantin Angelescu, era conceput pentru a sprijini afirmarea intereselor românești, a independendenței și a unității noastre naționale.

În ciuda faptului că, în perioada stalinistă, s-a încercat remodelarea sa după sistemul sovietic, păcătuind, chiar și ulterior, printr-o ideologizare excesivă, acesta și-a păstrat, de-a lungul întregii perioade comuniste, ADN-ul clasic, menirea sa inițială de a instrui elevii atât în spiritul unei cât mai largi deschideri înspre cultura generală, cât și în acela al înzestrării lor cu o conștiință națională, izbutind astfel să dea performanță.

Ceea ce s-a văzut pe deplin în primele valuri ale emigrației românești de după 1989, formată nu din căpșunari și sparangheliști, ci din medici, fizicieni, chimiști, muncitori cu înaltă calificare etc.

Pentru ca, după 1990 să fie ”blamat” în mod global, considerat fie ”de secol XIX”, fie ”comunist”, în funcție de diversele facțiuni care se războiesc atât în interiorul sistemului de învățământ, cât și în întreaga societate, exact așa cum a fost ”condamnată” industria și, ceea ce puțini au realizat la vremea respectivă, în aceeași măsură condamnat la nimicire.

De fapt, putem spune astăzi, nicăieri nu s-a evidențiat mai plenar mânia demolatoare a clasei conducătoare post-decembriste, totala ei lipsă de viziune și anvergură decât în maniera, surprinzătoare chiar și pentru cei mai pesimiști, în care a fost masacrat învățământul.

Astfel încât, pas cu pas și din schimbare în schimbare, tinerilor li s-a inoculat ideea că orice referință la ideea națională este ignobilă și neapărat dăunătoare, după cum, în aceeași măsură, li s-a inoculat și refuzul oricărei preocupări pentru universalitate, pentru cultura atașată de viața spiritului, pentru vechile valori și criterii etice.

Privarea copiilor de orice scop și de orice sens – cei mai mulți dintre ei nu mai știu demult de ce merg la școală și nu mai au nicio deschidere înspre ceea ce îi depășește – dispariția, prin urmare, a dimensiunii celei mai înalte a educației, a avut consecințe dintre cele mai neașteptate și mai sinistre.

Astfel, rezultatele obținute la testele PISA au fost de-a lungul timpului, din ce în ce mai dezastruoase, culminând cu grozăvia din 2018, când România a obținut cel mai slab punctaj din ultimii nouă ani și un analfabetism funcțional raportat de OECD de 44%. Jumătate dintre elevii noștri nu sunt capabili să înțeleagă un text de mărime medie, și doar 1% au rezultate foarte bune la citire sau la științe! Iar procentele de la matematică arată aproape la fel, doar că aici, potrivit raportului PISA, fac performanță 3%.

D-na Anisie spunea că ”nu trebuie să ne îngrijorăm de această evaluare” și este cât se poate de cert că nici d-sa, nici restul guvernanților, și nici măcar președintele, profesor și inițiatorul proiectului ”România educată”, nu sunt îngrijorați, altminteri s-ar fi gândit, cât de puțin, și la felul în care mesajele pe care le lansează se repercutează asupra psihicului copiilor din România.

Fiindcă expunerea copiilor la discursul oficial, care cultivă în mod voit isteria și panica, este de natură să îi traumatizeze puternic, mai cu seamă pe cei din mediul urban, închiși în case, cu televizorul funcționând încontinuu (ca sa nu scape mama sau mam’mare vreo vorbă din ce-a mai zis ”domnu’ Arafat”), îmbăiați în dezinfectant și târâți de mână cu masca ridicată până sub ochi, la 35 de grade Celsius, chiar și în zone total neaglomerate.

Nu e deloc de mirare că mulți dintre ei refuză să mai iasă afară.

În condițiile în care, oricum, trecerea școlii în online, așa cum este aceasta preconizată în momentul de față, nu va face decât să-i arunce și mai mult în direcția noianului de informații și de impulsuri care le macină capacitatea de concentrare și le tocesc discernământul.

Cât de mult le pasă guvernanților de copiii României aflăm și de la Adriana Săftoiu, vicepreședintele Comisiei Parlamentare de Anchetă privind cazurile copiilor dispăruți.

Conform datelor d-sale, anumite direcții de Protecția Copilului ar furniza ”marfă” rețelelor de trafic de persoane, în vederea prostituției și cerșetoriei³.

Bine măcar că DGASPC a căpătat, conform noii legi a carantinei și izolării, dreptul de a avea grijă de copiii părinților ”infectați”, care nu au cu cine să-i lase.

Măcar am scăpat de-o grijă!