Oare președintele SUA, Donald Trump se apropie mai mult de tipologia lui Boris Elțîn, sau de aceea a lui Vladimir Putin? Întrebarea ține mai puțin de personalitate și mai mult de determinismul istoric: ce fel de lider se impune atunci când un sistem începe să-și piardă echilibrul intern?

În cea mai mare parte a secolului XX, lumea a fost definită de o falie ideologică. Statele Unite și Uniunea Sovietică nu au fost doar puteri rivale; ele au întruchipat răspunsuri concurente la aceeași întrebare: cum ar trebui să arate o societate modernă?

De o parte se afla capitalismul: adaptabil, descentralizat și bazat pe piața liberă. De cealaltă parte se afla comunismul: centralizat, planificat și dirijat de stat. Fiecare pretindea că remediază excesele celuilalt. Fiecare și-a dezvăluit, în cele din urmă, propriile contradicții.

Uniunea Sovietică nu s-a prăbușit pentru că ar fi fost slabă. La apogeul său, ea controla resurse naturale colosale, o bază industrială formidabilă și una dintre cele mai puternice armate din lume. S-a prăbușit din cauza defectelor structurale integrate în propriul său model.

Prin marginalizarea comerciantului (factorul antreprenorial al schimbului și inovației), sistemul sovietic a eliminat forțele motrice care susțin vitalitatea economică. Producția a devenit rigidă, alocarea resurselor a fost politizată în exces, iar penuria a ajuns să coexiste cu risipa.

În timp, eșecul cel mai profund a fost de natură psihologică: cetățenii nu mai credeau că sistemul lucrează în beneficiul lor. Când reforma a venit, în cele din urmă, era deja prea târziu. Sistemul devenise prea rigid pentru a se mai putea adapta.

Un dezechilibru răsturnat

Statele Unite se confruntă astăzi cu o provocare diferită, dar comparabilă din punct de vedere structural.

Acolo unde sistemul sovietic a marginalizat antreprenorul, sistemul american a marginalizat tot mai mult lucrătorul — salariatul care susține economia materială. Începând cu sfârșitul secolului XX, globalizarea, externalizarea și financiarizarea au remodelat economia SUA. Capitalul a devenit extrem de mobil; forța de muncă, nu. Producția s-a mutat în afara țării (offshore), în timp ce sectorul financiar s-a extins ca amploare și influență.

Rezultatul nu este colapsul economic, ci un dezechilibru structural. SUA continuă să genereze o bogăție enormă, însă această bogăție a devenit tot mai polarizată. Legătura dintre productivitate și salarii s-a erodat. Pentru mulți americani, creșterea economică nu se mai traduce prin îmbunătățirea nivelului de trai.

Datele furnizate de Rezerva Federală (Federal Reserve) subliniază această schimbare. Elita de 1% concentrează 31,7% din întreaga avuție a gospodăriilor. Acest segment cu veniturile cele mai mari controlează acum aproximativ o treime din bogăția totală a SUA, un nivel care nu au mai fost atins de decenii. Sub mandatul președintelui Trump, inegalitatea averilor a continuat să crească, cei din vârful piramidei deținând 31,7% din totalul capitalului — cea mai mare cotă înregistrată vreodată. Între timp, creșterea salariilor pentru segmente largi ale populației a stagnat, iar insecuritatea economică continuă să fie o stare omniprezentă.

Acesta nu este doar un dezechilibru economic. Este o problemă de legitimitate. La fel ca în perioada sovietică târzie, problema nu este doar materială, ci și psihologică.

Datele sondajelor confirmă această eroziune a încrederii: aproximativ 60% dintre americani consideră că țara se îndreaptă într-o direcție greșită, în timp ce în Rusia — în ciuda războiului și a sancțiunilor — circa 61% cred în continuare că țara lor este pe drumul cel bun. O parte tot mai mare a populației americane nu mai crede că sistemul funcționează în interesul său.

Liderii ca reflexii și nu cauze

Figurile politice apar adesea nu ca arhitecți ai schimbării sistemice, ci ca expresii ale unor tensiuni profunde. În Uniunea Sovietică, Boris Elțîn s-a afirmat într-un moment în care sistemul își pierduse deja coerența. El nu a creat criza, ci a întruchipat-o. Mandatul său a accelerat prăbușirea vechii ordini, declanșând, totodată, o tranziție haotică.

Activele statului au fost privatizate rapid, adesea pe un preț de nimic, dând naștere unei clase oligarhice. Pentru mulți ruși, anii ’90 nu au însemnat eliberare, ci dezrădăcinare. Ascensiunea lui Putin a marcat o etapă diferită. El a reafirmat autoritatea statului, a recentralizat puterea și a restabilit un anumit grad de stabilitate. Economia Rusiei și-a revenit, șomajul a scăzut, iar statul a redobândit controlul asupra sectoarelor strategice. Indiferent de implicațiile pe termen lung ale acestui model, acesta a răspuns crizei imediate cauzate de dezintegrarea sistemului.

Traiectoria politică a lui Trump reflectă un context diferit, dar are loc într-un moment structural comparabil. El a fost susținut în special de segmentele de populație care se simt marginalizate economic și cultural. Retorica sa pune sub semnul întrebării cadrele comerciale, alianțele și structurile de guvernare internă, pe care mulți le percep ca fiind inaccesibile sau lipsite de receptivitate.

Comparația nu vizează o echivalență, ci o secvențialitate. Trump nu este „capătul de drum” al sistemului american, ci o figură de tranziție, fiind mai aproape de profilul lui Elțîn decât de cel al lui Putin. El este tipul de lider care apare atunci când un sistem începe să își încalce propriile reguli.

Plasa de siguranță a petrodolarului

Timp de decenii, Statele Unite au fost protejate de consecințele depline ale dezechilibrelor lor interne printr-un avantaj global unic: rolul central al dolarului.

Începând cu anii ’70, comerțul global cu petrol a fost denominat în mare parte în dolari americani, generând o cerere constantă pentru active în dolari. Astăzi, dolarul reprezintă încă aproximativ 60% din rezervele valutare globale, iar piețele financiare americane rămân cele mai vaste și mai lichide din lume.

Acest sistem a permis Statelor Unite să ruleze deficite fiscale persistente, menținând în același timp costuri de împrumut relativ scăzute. A funcționat ca un amortizor financiar, absorbind presiuni care, altfel, ar fi forțat o ajustare structurală timpurie. Dar amortizoarele, ca și imperiile, au un sfârșit.

În ultimii ani, a început o schimbare graduală. China a extins utilizarea yuanului în tranzacțiile energetice. Rusia și-a redus dependența de dolar în urma sancțiunilor. Alte țări explorează mecanisme alternative de decontare. Aceste evoluții rămân, deocamdată, fragmentate, însă ele indică un mediu monetar global tot mai diversificat.

Absența unei reacții

Spre deosebire de Putin, care a redus datoria Rusiei la 20% din PIB și a restabilit disciplina fiscală, Trump nu a propus niciun plan serios pentru reducerea datoriei naționale, care se apropie acum de 40 de trilioane de dolari, în timp ce plățile dobânzilor ocupă o pondere tot mai mare în cheltuielile federale.

În loc să abordeze acest dezechilibru, Trump a presat pentru extinderea bugetului apărării — accentuând tensiunea fiscală exact în momentul în care amortizorul petrodolarului se subțiază. Combinația dintre datoria în creștere, cheltuielile militare tot mai mari și lipsa unei ajustări structurale face ca SUA să fie mai vulnerabile la un șoc financiar decât în orice alt moment de după criza din 2008.

Polarizarea politică complică și mai mult orice coordonare susținută a politicilor pe termen lung, lăsând țara expusă în cazul unei diminuări neașteptate a interesului internațional pentru activele americane. Lecția experienței sovietice este că marile puteri nu se prăbușesc dintr-o dată, ci slăbesc treptat atunci când sistemele lor încetează să mai fie în concordanță cu propriile lor principii fondatoare.

Analogia cu Elțîn, dacă se confirmă, ascunde un avertisment sumbru: figurile de tranziție nu rezolvă crizele pe care le exprimă. Ele doar curăță terenul. Ceea ce urmează depinde de măsura în care noul ciclu politic va aduce o reechilibrare autentică — o soluționare radicală a divergenței dintre capital și muncă, dintre creșterea economică și atribuirea adecvată a beneficiilor — sau doar o reimpunere, și mai dură, a ordinii deja existente.

Precedentul sovietic sugerează că sistemele se reformează rareori din interior înainte ca prețul menținerii status quo-ului să devină exorbitant. Pentru SUA, acest prag nu a fost încă atins. Totuși, distanța până la el este mai scurtă decât părea odinioară.

Această scadență istorică ar necesita reechilibrarea raportului dintre muncă și capital, recuplarea prosperității cu nivelul veniturilor salariale și stabilizarea unei traiectorii a datoriei pe care niciunul dintre partide nu a abordat-o încă serios. Întrebarea nu este dacă America va atinge un asemenea punct de inflexiune, ci dacă îl va recunoaște la timp pentru a-și putea alege propriile condiții.

Jan Krikke a fost corespondent în Japonia al mai multor publicații, fost redactor-șef la Asia 2000, în Hong Kong, și autorul lucrării An East-West Trilogy on Consciousness, Computing, and Cosmology (2025).

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici