Acum, toți cei care ar putea fi trași la răspundere, vor să uităm.

Să uităm tot ce s-a întâmplat în 2020 – și s-a întâmplat fiindcă (într-o oarecare măsură) se temeau că SarsCov2 este un monstru scăpat din laboratorul pe care îl finanțau, în Wuhan. Să uităm cât de mult au apăsat pedala panicii, ei și slugile lor din presă.

Nu putem uita. Nu putem uita acum! Nu putem uita niciodată!

***

Declarația a fost făcută într-o conferință de presă a Organizației Mondiale a Sănătății, de care puțini își mai amintesc. S-ar putea ca nici măcar cititorii seriei Unreported Truths să nu știe prea multe despre asta.

Totuși, a fost, probabil, cel mai periculos moment din întreaga pandemie.

Luni, 30 martie 2020, OMS a susținut o conferință de presă la sediul său din Geneva. Printre vorbitori s-a numărat directorul executiv al Grupului pentru urgențe de sănătate, dr. Michael Ryan, un epidemiolog irlandez care conducea politicile anticovid ale acestuia.

Probabil că data de 30 martie s-a constituit în vârful absolut al panicii generate de pandemie. Sau, oricum, ceva pe aproape. O navă spital a marinei a acostat în New York City, în acea zi. (Și a rămas practic neutilizată, pentru ca să plece apoi în liniște, patru săptămâni mai târziu.) Săptămâna anterioară, The New York Times sugerase că Statele Unite ar putea avea nevoie de un milion de ventilatoare pentru a face față pandemiei, o estimare care s-a dovedit de aproximativ 45 de ori mai mare decât numărul real al ventilatoarelor folosite în timpul pandemiei.

Câțiva dintre noi urmăream cifrele și ne dădusem deja seama că panica era exagerată. Vârstnicii erau în pericol, dar spitalele nu aveau să fie supraaglomerate, nici măcar în New York.

Dar, cei mai mulți credeau altceva. Puținele state care nu instituiseră blocaje s-au confruntat cu presiuni din ce în ce mai dure pentru a face acest lucru. Iar pe Twitter, starea de spirit varia de la isteric la absolutamente apocaliptic.

În acest context, OMS privea China ca pe o poveste de succes. Carantinele dure care au avut loc în ianuarie și februarie, în China, au împiedicat răspândirea virusului în Beijing, Shanghai și marile orașe de pe coastă. Numărul cazurilor din Wuhan, epicentrul inițial (și, întâmplător, sediul Institutului de virologie) a scăzut, de asemenea. Între timp creștea numărul infectaților din Europa și din Statele Unite, în ciuda faptului că țările europene și majoritatea statelor americane își impuseseră propriile carantine.

Așa că, atunci când un reporter de la Bloomberg l-a întrebat pe Ryan dacă metodele folosite de China în Wuhan ”ar fi necesare, pentru a înregistra succese similare cu acelea ale Chinei”, medicul principal al OMS avea răspunsul deja pregătit.

În liniște, ostenit, Ryan a explicat:

”În momentul de față, aproape peste tot în lume, carantinele au făcut ca partea cea mai mare a infecțiilor să aibă loc în gospodării, la nivel de familie. Transmiterea a fost eliminată de pe străzi și împinsă în unitățile familiare.

Iar acum trebuie să mergem să căutăm în familii pentru a-i găsi pe acei oameni care ar putea fi bolnavi, să-i îndepărtăm și să-i izolăm, într-o manieră sigură și demnă, așa că asta spuneam anterior, tranziția de la restricțiile de mișcare, închiderile și ordinele de ședere la domiciliu poate fi făcută numai dacă avem mijloacele necesare pentru a detecta cazurile suspecte, a le izola pe cele confirmate, a urmări în permanență contactele și starea de sănătate a acestora și a-i izola pe toți cei care se îmbolnăvesc.”

Ca să fie cât mai limpede, Ryan învinuia carantinele, care forțau persoanele infectate să stea în casele lor, unde, la rândul lor, își îmbolnăveau rudele.

Ca să fie cât mai limpede, opinia sa în această problemă era că oamenii trebuie forțați să își deschidă casele autorităților sanitare, astfel încât acestea să îi poată muta pe cei infectați în unitățile de carantină administrate de guvern.

Ca să fie cât mai limpede, el credea că lockdown-ul nu putea lua sfârșit decât dacă țările s-ar angaja să îi ridice pe cei infectați.

”Într-o manieră sigură și demnă”, fără doar și poate.

(În direct de la Geneva…  Pentru siguranța ta, desigur )

 

Această propunere nu a avut succes nicăieri în Statele Unite (mulțumesc, cel de-al doilea amendament!). Dar a-l considera drept o opinie ”marginală” – pentru a utiliza un cuvânt care a devenit desul de răspândit – înseamnă a nu ține seama de cine și când l-a făcut.

Panica de la sfârșitul lunii martie 2020 a fost foarte reală. Nu era cazul. Faptul că adulții sănătoși și nu foarte în vârstă se confruntau cu riscuri scăzute, era deja limpede. Doctorul Anthony Fauci însuși spusese, pe 20 martie, că, o dată infectați cu virusul covid 19, tinerii ar putea avea ”simptome minime, sau deloc”.

Dar, din motive care rămân deocamdată obscure, autoritățile de sănătate publică și mass media au flagelat lumea într-o frenezie care pentru mulți oameni nu s-au atenuat timp de un an sau chiar mai mult.

Dacă virusul ar fi fost doar ceva-ceva mai rău – doar puțin-puțin mai aproape de ceea ce pretindeau atât de mulți oameni aflați la putere că este – solicitările de instituire a unor lagăre de internare și despărțirile familiilor ar fi fost la ordinea zilei.

Ryan nu vorbea gura fără el pe 30 martie 2020. Știa foarte exact ceea ce face. El si Organizația Mondială a Sănătății lansaseră un ”balon de încercare”.

S-a spart.

Dar dacă nu ne ridicăm și nu îi obligăm – cel puțin – să recunoască ceea ce au făcut și să explice de ce, data viitoare s-ar putea să nu mai fim chiar atât de norocoși.

Alex Berenson este un fost reporter al New York Times și autor a 13 romane, a trei cărți nonficțiune și al seriei Unreported Truths. Cea mai recentă carte a sa, Pandemia, a fost publicată în noiembrie 2021.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici