William Kilpatrick
Mass media catolică are tendința de a-l cocoloși pe Papa Francisc, fie dând cea mai bună interpretare posibilă acțiunilor sale, fie cenzurând știrile care i-ar putea strica imaginea. Astfel, de exemplu, există un grup de catolici (e adevărat, minoritari), care pretind că el nu este un papă adevărat, subiect îndeobște trecut sub tăcere – un adevărat ”cartof fierbinte”, evitat de toți cei care nu vor să se ardă în eventualitatea că ar fi prinși de partea greșită a istoriei.
A pretinde că Papa în funcție nu este un papă adevărat este ca și cum ai pretinde că președintele SUA nu este chiar președinte. Nu poți susține așa ceva fără a fi foarte sigur, câtă vreme, așa cum știm, aserțiunea conform căreia alegerea lui Joe Biden a fost fraudată s-a dovedit a fi una deosebit de riscantă. Cu toate acestea, unii catolici consideră că Francisc nu este un papă adevărat, deoarece alegerea lui a fost fraudată… Și… apropos, această acuzație a fost formulată cu aproximativ opt ani înainte de apariția unei divergențe similare privitoare la alegerea lui Jon Biden.
Conform acestei versiuni a evenimentelor, un grup de prelați liberali de rang înalt, care se întâlneau regulat la ST. Gallen, Elveția, au izbutit să pună la cale alegerea lui Jorge Bergoglio folosind diverse tactici viclene. De exemplu, se spune că ei ar fi aranjat scandalul care l-a descalificat pe celălalt ”concurent” la papalitate, cardinalul Angelo Scola. Pentru mai multe amănunte despre ”mafia de la St. Gallen” caută aici.
Un alt motiv invocat adesea este că demisia predecesorului său, Papa Benedict al XVI-lea, nu a fost valabilă. Dar acesta este un subiect extrem de complicat, a cărui rezolvare depinde de interpretările dreptului canonic și de înțelegerea intențiilor Papei Benedict.
Este de presupus, însă, că toată această problemă nu s-ar fi pus niciodată dacă Papa Francisc nu le-ar părea multora un papă foarte, foarte ”rău”.
Un ”papă rău” poate însemna un papă corupt, sau imoral, sau un papă cu credințe plăsmuite, ori o combinație dintre toate acestea. În cazul lui Francisc, acuzația de ”papă rău” se referă mai degrabă la credințele sale decât la imoralitatea personală (cu toate că obiceiul său de a se înconjura de oameni corupți a stârnit, de asemenea, suspiciuni).
Interesant este că acuzația de ”papă rău” este mult mai puțin controversată decât aceea de a nu fi un papă adevărat. De fapt, mulți dintre cei care apără valabilitatea alegerii sale, se grăbesc, totuși, să admită că Francisc nu este nici pe departe un papă bun.
Aceasta fiind, de exemplu, poziția lui Michael Voris, fondatorul organizației Church Militant, care funcționează ca un site de apostolat laic și de știri în Michigan, având o mulțime de urmăritori printre catolicii tradiționali. Church Militant a fost extrem de critică la adresa lui Francisc, dezvăluind numeroase scandaluri legate de el, și totuși Voris respinge cu fermitate acuzația că Francisc nu ar fi papă cu adevărat. La fel ca alți apărători ai legitimității papale, el subliniază că în istoria Bisericii Catolice au existat multe cazuri de papi care s-au făcut vinovați de simonie, imoralitate sexuală sau de aderare la o credință eronată. Cea din urmă categorie fiind și cea mai problematică, deoarece pune sub semnul întrebării doctrina infailibilității papale. Dar, așa cum subliniază Voris și ceilalți, una este să ai o viziune greșită, și cu totul alta să impui această viziune, ca pe o doctrină obligatorie, tuturor catolicilor.
De altfel, punctele de vedere personale ale unui papă nici nu sunt considerate infailibile. Iar unii dintre experții în drept canonic spun că niciunul dintre documentele oficiale semnate de Francisc nu îndeplinește condiții stricte de infailibilitate.
Însă, raționamentul conform căruia actualul papă greșește, așa cum au făcut și alți papi de-a lungul istoriei, ar putea să nu fie la fel de valabil în acest caz. Mai precis, cei care susțin că Francisc nu este un papă adevărat, nu sunt de părere că el înțelege greșit cutare sau cutare element al doctrinei, ci că el nu înțelege deloc învățătura catolică, respingând-o – sau cel puțin respingând o mare parte a acesteia. Cu alte cuvinte, ei consideră că Francisc nu își dorește reformarea Bisericii Catolice, ci înlocuirea ei cu o instituție nouă, mai luminată – una mai potrivită cu spiritul vremurilor.
Așadar, criticii Papei Francisc spun că el încearcă să transforme catolicismul într-o religie umanistă. Desigur, există mulți oameni care nu văd niciun rău în asta și care consideră că Biserica ar trebui să fie mai preocupată de nevoile decât de greșelile credincioșilor. Dar, trebuie făcută o distincție între ”umanist” și ”umanitar”. Biserica catolică a fost întotdeauna devotată preocupărilor umanitare. Majoritatea orașelor din SUA au cel puțin un spital catolic (botezat Sfânta Elisabeta, Sfântul Iosif , Sfântul Francisc, etc., etc.), așa cum, de altfel, spitalele, orfelinatele și organizațiile de caritate catolice atestă spiritul umanitar la Bisericii Catolice pretutindeni în lume.
”Umanist” are, însă, un sens total diferit. Umanismul este o filozofie centrată mai degrabă pe om decât pe Dumnezeu. Se concentrează pe demnitatea și autonomia omului, pe capacitatea sa de a-și rezolva problemele prin știință și rațiune. În general, umanismul modern respinge supranaturalul și îl respinge chiar pe Dumnezeu, umaniștii fiind de părere că omul poate fi moral și fără ajutorul religiei.
Astfel, ideea unei religii umaniste este puțin cam contradictorie. Cu toate acestea, mulți credincioși catolici consideră că enciclica Papei Francisc din 2020, Fratelli tutti este, în esență, o declarație umanistă. Jules Gomes, care scrie pentru Church Militant, își intitulează recenzia la Fratelli tutti ”Glory to man in the Highest” (Slavă omului). Și, împrumutând descrierea creștinismului liberal de la teologul Richard Niebuhr, el caracterizează Fratelli tutti drept vestea cea bună a ”unui Dumnezeu tolerant, care a adus oameni fără păcat, într-o împărăție fără judecată, prin slujirea unui Hristos fără cruce”.
Referința la un ”Hristos fără cruce” ne reamintește vizita recentă a lui Francisc în Malta. Așa cum scrie Raymond Ibrahim, ”deși, conform tradiției, podiumurile papale trebuie să înfățișeze crucifixul, în timpul recentei sale vizite pe insula Malta, Papa Francisc a renunțat la cruce pentru ca nu cumva să ofenseze migranții musulmani”.
Uneori pare că Papa Francisc acordă o prioritate mai mare creării unei singure religii mondiale decât transmiterii învățăturilor Bisericii Catolice. Și, dacă lucrurile stau într-adevăr așa, atunci este posibil ca el să fie dispus să dilueze sau să se descotorosească de acele învățături ale Bisericii care ar putea sta în calea ”armoniei interreligioase”. În Documentul despre fraternitatea umană pe care l-a semnat împreună cu Marele Imam Ahmed al-Tayeb nu există, din câte îmi amintesc, nicio mențiune a lui Iisus Hristos.
Chiar dacă, în documentul Fratelli tutti, Hristos este, totuși, menționat, Francisc tinde să se concentreze asupra acelor pasaje și pilde care se încadrează într-un cadru umanist, cum ar fi povestea bunului samaritean. Iar enciclica sa se referă, în majoritatea cazurilor, la ”umanitatea împărtășită”, ”umanitatea comună” și ”o nouă umanitate”. Și, pentru ca să înțelegeți mai bine, Vaticanul a lansat ulterior o fundație numită ”Fratelli tutti” care, potrivit noului său șef, Cardinalul Mauro Gambetti, ”își propune să promoveze și să susțină creșterea durabilă și un nou umanism”.
Este Francisc un papă adevărat? Cei care se întreabă nu își bazează îndoielile pe faptul că Francisc este, asemenea altor papi din trecut, un ”papă slab”, plasându-l, de unul singur, într-o cu totul altă categorie. În opinia lor, el nu pare a fi cineva care, din ignoranță sau din lene, îmbrățișează o interpretare eronată a învățăturii Bisericii Catolice, ci un personaj care caută în mod deliberat să distrugă Biserica și să construiască pe ruinele ei un nou așezământ, mai ”umanist”, mai ”luminat” și mai ”plin de compasiune”.
Există o serie de indicii că Francisc dorește să reproiecteze Biserica Catolică. Dar, dacă ar fi să simplificăm, reducând agenda sa la o singură temă, am putea vorbi despre atenuarea însemnătății păcatului. Fără a nega existența sa, el se concentrează aproape exclusiv pe fabricile care poluează aerul, producătorii de arme care profită de pe urma războiului, capitaliștii cărora le pasă doar de bani și țările care își închid granițele în fața migranților nevoiași.
Papa Francisc are puține de spus despre păcatele personale – acelea care deranjează conștiința majorității oamenilor, dând totodată impresia că acestea nici nu prea mai contează. Păcatele sexuale? Odată a zis că ”sunt cele mai ușoare dintre toate”. Avorturile? Francis admite că avortul este o chestiune foarte serioasă, dar nu chiar într-atâta încât să putem tulburăm conștiința politicienilor pro avort refuzându-le Sfânta Împărtășanie. Uciderea unui preot catolic de către un terorist islamic? Francisc a reacționat spunând că și catolicii pot fi uneori violenți, și a dat imediat exemplul unui catolic italian care și-a ucis iubita. Un preot homosexual promiscuu? ”Cine sunt eu să judec?” a oftat Papa când a fost rugat să comenteze.
Acest tip de abordare este în concordanță cu credința umanistă că oamenii sunt practic buni prin natura lor și o iau razna doar din pricina nedreptăților sociale.
În schimb, Biblia condamnă păcatul. Păcatul duce la moartea sufletului. Păcatul este motivul Întrupării. Conform credinței creștine, Hristos a devenit om și a murit pe cruce pentru a salva omenirea de păcatele sale. Subminând însemnătatea păcatului personal, Francisc șterge întreaga rațiune a creștinismului. Ceea ce pare ciudat și dă naștere la multe întrebări. O face intenționat? Este acesta comportamentul unui papă adevărat?
Putem răspunde: ”Cine sunt eu să judec?”, sau putem cerceta totul cu ceva mai multă atenție.
Traducere și adaptare: Nedeea Burcă
Sursa: aici
