Să recapitulăm succint evenimentele: de dată recentă, Ana Blandiana l-a atacat, cam fără nici o noimă, pe Mircea Dinescu, într-un fragment din ultima sa carte „Soră lume” (Ed. Humanitas) şi în replică poetul i-a servit un pamflet savuros, intitulat „Săru’mâna năşică”, publicat în “Caţavencii”. Nu se stinseresă bine ecourile şi în ring a urcat grăbit -departe de afabilitatea subtilă a unui om de cultură- filozoful Gabriel Liiceanu, pentru a-l face cu ou şi cu oţet pe Mircea Dinescu, pentru insolenţa sa, ocărându-l între altele şi pentru transformarea sa “într-o puşlama ordinară”, după Decembrie 89. “Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacealmale istorice, că a fost agentul transformării unui moment sublim într-o farsă. Căci a văzut cineva un disident care, după ce se presupune că “mânat de virtuţi nobile”, s-a aruncat în luptă cu Răul să se lăfăiască apoi într-un comporatment de puşlama ordinară” a decretat Garbiel Liiceanu, cu sobrietatea sa astringentă, deşi conştientiza că există… cale de atac, la un asemenea verdict prostesc. Disidenţa românească, calitatea fibrei ei, constituie un subiect ce rezistă cu greu unor analize comparative serioase, spunea într-o împrejurare poetul Dorin Tudoran. Mircea Dinescu, că ne place sau nu, a avut un curaj civic nebun, în primăvara lui 89 să publice în „Liberation” un interviu incendiar, devastator pentru Nicolae Ceauşescu, difuzat la 17 martie, în cadrul emisiunii „Actualitatea culturală românească” de la „Radio Europa Liberă”. Coşmarul trăit de familia poetului, în lunile care au urmat, cu pază la poartă, a fost pe larg descris de alţii. Poetul n-a capitulat moral niciodată. Oricâte umbre ar inunda comportamentul ulterior al lui Mircea Dinescu, gestul său rebel, într-un moment în care „cărţile nu erau făcute”, privind Europa de Est, nu îl poţi bănui de făţărnicie, dedublare, ipocrizie ş.a.m.d.. Poate cel mult de o obsesie guralivă. Adăugându-i evaluări pripite, riscăm să paralizăm cu totul mesajul pe care existenţa lui l-ar mai avea undeva de transmis. Tropăitori ai zilei, indiferent de curcubeul politic sub care şi-au aşezat cortul, au tot încercat de-a lungul timpului să diminueze gestul de curaj nebun al poetului. Prin lecţii de verticalitate, întinşi preş la uşa puternicului zilei, de loialitate, abia uşchiţi pe sub uşa fostului puternic al zilei, de imaginaţie politică, pregătindu-se să se facă iarăşi preş la uşa viitorului puternic al zilei. Mircea Dinescu n-a făcut nimic din toate astea, în pofida gesturilor sale, unele cu iz folcloric agreabil, prin părţile locului. Un gest, numai unul, merită reamintit: când Traian Băsescu se pregătea pentru al doilea mandat, în noiembrie 2009 şi a poposit la Cetate, nu i-a permis poetului să ia cuvântul la un miting electoral, trimiţându-l să vorbească la televiziune. „M-am simţit ca acei chiaburi pe care îi arătau comuniştii cu mâna” avea să declare ulterior Mircea Dinescu. Răspunsul acestuia pe pagina sa de Facebook intitulat „Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop” este mai degrabă uşor patetic, reamintind cum l-a făcut pe Gabriel Liiceanu să plângă în hohote şi să se jeluiască “suntem nişte laşi, nişte laşi”. Se decriptează uşor faptul că s-a văzut incomodat de o prietenie perenă cu Andrei Pleşu, la rândul său bun prieten cu Gabriel Liiceanu, ultima lor carte împreună „Despre destin”, care succede alteia anterioare „Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii”, ambele apărute la Humanitas, atestând această realitate. Încurcătura logică la care ne-a expus, cu ţâfna sa mărunt resentimentară Gabriel Liiceanu a fost însă alta: „comportamentul de puşlama ordinară” cu care rafinat îl gratulează pe un prieten bun al prietenului său Andrei Pleşu, pare o năstruşnicie. Dar ce să vezi, Andrei Pleşu cultivă o asemenea prietenie, fără nici o reticenţă. Mircea Dinescu n-a tras cu tunul, şi nu fiindcă nu ştie să fie artilerist, şi nici fiindcă Sartre avea dreptate, „Infernul sunt ceilalţi”, ci fiindcă nu s-a aflat între intelectualii lui Băsescu –e drept concurenţa era atroce- ahtiaţi ai unui proiect politic, democratic, reformator, care n-a produs nimic. Sau ceea ce se vede. Mircea Dinescu ştia „călcâiul lui Ahile”, la Gabriel Liiceanu, şi n-a vrut să ochească. Intransigent până la îndărătnicie, consecvent părerilor care alcătuiesc un întreg, pentru Gabriel Liiceanu care se vrea probabil un Bernard Henri Levy, dar nu este, valabilă rămâne teza „Rătăcirea cea din urmă va fi mai rea decât cea dintâi”. Undeva într-un text despre Gabriel Liiceanu “O prietenie a contrariilor”, Andrei Pleşu nara că prietenul său suferă din cauza faptului că are o imagine atât de nedrept simplificată, dar e prea târziu pentru o despărţire. Are o imagine cum o dezvăluie “oglinda” din “Împăratul cu şapcă” a răposatului Radu Călin Cristea. Nu poţi fi creator de istorie curentă când eşti repetent la istoria recentă.
Un articol de Mircea Canțăr
