Violența politică a coborât asupra Americii ca o cortină grea, la sfârșitul unei piese de teatru.
Pe 13 iulie 2024, un lunetist l-a rănit pe Donald Trump, și a ucis un participant la mitingul său din Butler, Pennsylvania.
Pe 4 decembrie 2024, a fost omorât Brian Thompson, CEO-ul UnitedHealth (iar asasinul a primit o mulțime de laude pentru această mișelie).
Pe 21 mai 2025, la Muzeul Evreiesc din Washington, D.C, au fost uciși doi membri ai personalului Ambasadei Israelului.
Pe 14 iunie 2025 au fost împușcați mortal, în suburbiile orașului Minneapolis, deputata statului Minnesota, Melissa Hortman împreună cu soțul ei, și ”doar” răniți senatorul John Hoffman și soția.
Pe 27 august 2025, în timpul unui atac asupra bisericii catolice din Minneapolis, au fost uciși doi copii și răniți alți 21.
Iar pe 10 septembrie 2025, la Universitatea Utah Valley, a fost ucis comentatorul politic Charlie Kirk, în timp ce vorbea cu studenții.
Profesorul și scriitorul american David Foster Wallace adora anecdotele.
Doi pești tineri întâlnesc un pește bătrân. ”Cum e apa?”, întreabă peștele bătrân. „Ce naiba e apa?”, întreabă unul din peștii tineri.
Cele mai importante libertăți ale noastre sunt ca apa.
Cei mai mulți americani (și nu doar ei), nu realizează pe deplin cât de extraordinar este faptul că pot trăi liberi, mâncând în restaurante obișnuite, că pot intra într-o cafenea pentru a-și savura micul dejun, fără teama de a fi răpiți, răscumpărați și, eventual, uciși. Dar, așa cum poate confirma orice latino-american, aceasta este o realizare civilizațională remarcabilă, una care multor altor țări le lipsește cu desăvârșire.
Același lucru este valabil și pentru șansa americanilor de a se angaja în dezbateri politice și de a-și apăra opiniile, fără teama de a-și pierde viața sau integritatea fizică. În multe alte locuri este periculos să spui să spui lucruri neplăcute unora dintre concetățenii tăi (valabil și în cazul unor perioade ale istoriei Americii). Dacă nemulțumești pe cine nu trebuie, poți fi arestat, bătut de o gloată sau asasinat de adversarii politici.
Una dintre realizările remarcabile ale democrațiilor liberale din ultimii 50 de ani a fost aceea de atenua considerabil această teamă.
Deși președinții au fost mereu protejați cu strictețe și riscul ca un nebun să ucidă o figură publică celebră nu a putut fi niciodată înlăturat în totalitate, cei mai mulți oameni obișnuiți și-au putut spune părerea fără nicio teamă că o asemena ”îndrăzneală” le-ar putea periclita viața.
Asta se schimbă acum.
Este derizoriu să mai ceri acum unitate politică. Dar, atunci când trebuie să reacționezi la niște evenimente atât de oribile, derizoriul își are dreptatea lui.
Charlie Kirk avea mari talente de comunicator. Activismul său politic i-a adus, de asemenea, mulți dușmani. Aceștia vor fi acum tentați să adauge o mulțime de „dar”, „totuși” și „în același timp” valului de șoc provocat de asasinarea sa. Toți ceilalți ar trebui să fie conștienți, însă, că a venit vremea să renunțăm la toate reticențele și că este imperios necesar să strângem rândurile, pe tot spectrul ideologic, fără nicio urmă de ezitare
Unii apărători ai libertății de exprimare se îngrijorează cu privire la acțiunile zurbagiilor care, neagreând un anumit tip de discurs public își imaginează că, în virtutea Primului Amendament, au dreptul de a perturba discursul celor pe care nu-i plac. Aceasta fiind o înțelegere cât se poate de greșită a logicii liberei exprimări. Căci, dacă unii ar avea voie să perturbe orice discurs, ar ajunge rapid să controleze ceea ce se poate și ceea ce nu se poate spune. Deși, fiecare om trebuie să poată protesta liber împotriva narațiunilor care i se par inacceptabile, nimeni nu are dreptul să împiedice libera exprimare a acestor narațiuni.
Împărtășesc întru totul aceste îngrijorări, dar pericolul cu care ne pândește acum este mult mai profund. Pe măsură ce violența cotropește țara iar prețul curajului de a vorbi liber devine tot mai mare, ne confruntăm din ce în ce mai mult cu ceva și mai înfricoșător, atât pentru individ, cât și pentru întreaga noastră cultură politică: tirania asasinilor.
Violența ca instrument politic trebuie să rămână întotdeauna inacceptabilă într-o democrație, indiferent dacă vizează podcasteri de dreapta care își exprimă opiniile, politicieni progresiști, judecători superiori sau directori de corporații. Căci cu toții pierdem atunci când nu ne mai putem împărtăși ideile, corecte sau greșite, de stânga sau de dreapta, radicale sau superficiale, decât cu prețul propriei vieți.
Yascha Mounk este redactorul fondator al revistei Persuasion, gazda podcastului The Good Fight. Cea mai recentă carte a sa este „The Identity Trap: A Story of Ideas and Power in Our Time”.
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
Sursa: aici
