Înainte de 1990, nici măcar membri PCR nu erau preocupați de politică.

N-am văzut, niciodată, în 28 de ani, oameni citind presa sau uitându-se la emisiunile cu ”tovarășul” și ”tovarășa” din pură curiozitate sau plăcere, cu atât mai puțin discutând despre asemenea lucruri în familie sau cu prietenii.

Ascultam, mai degrabă, Europa Liberă, dar fără să fim conștienți că amestecul de adevăr și manipulare pe care-l îngurgitam serile, pe ascuns, era tot un soi de propagandă. Una mai iscusită, care ”ne ungea sufletele”, pregătindu-ne, insidios, pentru ceea ce urma să vină.

Cei mai mulți dintre noi n-aveau, însă, nici cea mai mică idee despre ce hram purtau o parte din cei de acolo, de trecutul și vechile lor angajamente, care îi legau, prin fire invizibile pentru omul de rând, nu atât de ”lumea liberă”, așa cum ne-o imaginam noi pe vremea aceea, ci mai degrabă de vechea pletoră stalinistă, nevoită să ia calea bejaniei odată cu instaurarea ”liniei naționaliste” a lui Nicolae Ceaușescu.

Ceea ce vreau să spun este că, deși prinși între două soiuri de propagandă, eram, totuși, extrem de departe de isteria ce avea să se declanșeze după 1990. Când patimile politice aveau să despartă familii și prietenii ce păruseră, odinioară, de nezdruncinat.

Făcând abstracție de multa, inevitabila plevușcă lansată la apă de nenumăratele „partide”, apărute ca ciupercile după ploaie, clasa politică a postdecembrismului imediat era infinit superioară celei pe care o avem acum. Fie  și dacă ne-am gândi doar la Ion Rațiu, la Corneliu Coposu, la Radu Câmpeanu și la mulți alții care suferiseră cu adevărat înainte vreme și care aveau, deocamdată, posibilitatea de a juca un rol important în politica românească.

Dar chiar și adversarii acestora erau, deseori, personaje redutabile. Mă gândesc aici, în primul rând, la Ion Iliescu, un politician cu extrem de multe păcate, unele cumplite, într-o primă fază (explicabile, în parte, prin tipul de educație primit și lipsa culturii democratice), dar capabil să evolueze spectaculos și devenind, în ultimul său mandat, un președinte echilibrat, ”negociind” cu ”adversarii” în respectul deplin al normelor democratice.

După cum, nu pot fi contestate, inteligența și talentul politic al lui Adrian Năstase, rolul însemnat pe care l-a avut în prefacerea și dezvoltarea României din vremea aceea.

Cât despre Emil Constantinescu, un om întru totul respectabil, a fost și un președinte extrem de decent, care a rezistat cât a putut presiunilor dar care, probabil, funciar incapabil de compromisuri majore, a rămas spre sfârșit aproape singur, fiind nevoit să renunțe la cel de-al doilea mandat.

Ceea ce ne-a lipsit cu desăvârșire în perioada imediat următoare anului 1990, dar și ulterior, a fost, însă, o viziune coerentă de dezvoltare economică și socială.

După momentul de grație care a arătat că oamenii politici din România sunt capabili să își asume un drum de urmat pentru țară și cetățenii ei, când întreaga clasă politică s-a așezat la aceeași masă, laolaltă cu organizațiile sindicale și patronale de la acea vreme, precum și cu membri ai Academiei Române, elaborând un document programatic extraordinar (Strategia de la Snagov, considerată chiar de Comisia Europeană ca fiind cea mai vizionară și mai modernă strategie elaborată și asumată de vreuna din țările fostului bloc comunist), România nu a mai avut niciodată o strategie de țară pe care să o urmeze indiferent cine vine la putere, o strategie cu un plan ordonat, cu lucruri asumate de către întreaga clasă politică.

A avut, în schimb, din belșug, tot soiul șmecheri și de „băieți deștepți” care s-au priceput să se aciueze cu rapiditate atât în zona politică, cât și în structurile guvernamentale și care, mai repede sau mai încet, în funcție de cum le îngăduiau vremurile, au sfârșit prin a o devaliza.

Lipsa de viziune și de pregătire economică a majorității politicienilor, egoismul și rapacitatea lor, laolaltă cu mediocritatea și obediența râncedă a așa ziselor elite intelectuale (că despre ticăloșia unei imense părți a presei românești, nici nu mai pomenesc, decât în treacăt, altminteri aș fi nevoită să scriu un roman-fluviu) au transformat România de după Emil Constantinescu într-un teritoriu distopic, deschis tuturor experimentelor.

După îngenuncherea industriei românești și aruncarea ei la fier vechi, care a fost doar una dintre primele mari mitocănii politice pe care românii au fost nevoiți să le îndure, lupta statului român ”modern” cu cetățeanul contribuabil a luat mereu alte și alte forme, care de care mai uluitoare și mai exasperante. Astfel încât, exacerbată în cei zece ai de domnie ai lui Băsescu (un președinte de o insolență, o mizerie morală și un cinism pe care le credeam, la vremea respectivă, de neegalat), continuă nestingherită, până în ziua de azi.

Sică, Câțu, Ciolacu, Johannis, Turcan, Anisie, Tătaru. Cercel, Musta și Arafat. Nicușori și clotilde. Ticăloșie, prostie, egoism dus la paroxism și paranoia deghizată în civism. Capsomani infatuați, paparude bine mufate la țeava cu bani. Căpușe de toate soiurile și mărimile.

Care se dau de ceasul morții de grija noastră dar, în spatele hecatombei de cadavre și la adăpostul acesteia, își continuă și își desăvârșesc opera de distrugere a tot ceea ce mai înseamnă, încă, element autohton.

Cu ceva timp înaintea pandemiei  de coronavirus a fost pesta porcină, care a ocolit firmele cu capital străin (cei de la Smithfield, de exemplu, n-au avut nicio problemă să își mute porcii dintr-o zonă contaminată, în condițiile în care fermierii noștri nu mai aveau voie să transporte absolut nimic și au pierdut enorm), și care a provocat creșterea importurilor noastre de carne de porc de la 50%, la 90%.

Iar acum, după un an în care agricultura a fost unul dintre cele mai lovite sectoare ale economiei, în prag de foamete datorată crizei generate de  pandemie, a venit rândul micilor producători agricoli să primească o lovitură nimicitoare. Fiind, prin noua decizie de scoatere afară, în prag de iarnă, a fructelor și legumelor românești, condamnați la sărăcie sau la boală.  O soluție perfectă, însă, pentru lanțurile de supermarket care au putere și lobby, vânzări de făcut și jar de tras pe turta lor. Și care, de altfel, au și mărit deja prețurile.

Sică, Câțu, Ciolacu, Johannis, Turcan, Anisie, Tătaru ne cheamă, însă, la vot. Că mai au încă de distrus, și călcatul în picioare trebuie făcut pas cu pas, astfel încât să nu mai rămână nici piatră pe piatră!

Votați saltimbancii politici. Votați căpușa!

Nedeea Burcă