În aceste zile, în care ni se cere încontinuu să ținem seama de sfaturile ”experților”, este important să ne reamintim legătura strânsă dintre practica autoritarismului și conceptul de tehnocrație.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, de îndată ce idealul unei democrații cu adevărat reprezentative s-a mutat în centrul vieții politice europene și americane, cei care urmau să-și piardă puterea sub această nouă ordine socială au început să exalteze apariția unei înțelepciuni supreme, aflată deasupra disputelor politice, care ne-ar scuti de dezordinile și ineficiența inerente guvernării de către și pentru oameni.

Interesant este că Spania a jucat un rol cheie în dezvoltarea acestui curent ideologic care, între anii 1920 și 1930 s-a făcut cunoscut sub denumirea de ”antiparlamentarism”, susținând că numai o castă clarvăzătoare de patrioți militari, neîmpovărați de vreo ideologie, putea salva țara de imobilismul și corupția generate de politicile de partid.

După Războiul Civil Spaniol și Al Doilea Război Mondial, ideea salvării noastre de către militari și-a pierdut o mare parte din strălucirea anterioară, astfel încât eforturile de a ne apăra de noi înșine au început să se concentreze asupra oamenilor de știință. Termenul de tehnocrat a fost folosit pentru prima oară la sfârșitul anilor 1950, când dictatorul spaniol Francisco Franco a încredințat conducerea economiei țării sale unui grup de gânditori din organizația catolică de extrema dreaptă Opus Dei.

Acești oameni, care aveau să pună la cale trecerea de la o politică de protecționism la una centrată pe investițiile străine, puteau fi orice, dar în niciun caz oameni lipsiți de ideologie. Ceea ce nu a împiedicat însă regimul și pe noii prieteni ai acestuia, bancherii de pretutindeni, să-i prezinte astfel. Și, din păcare, mulți observori din afară au ajuns să creadă acest lucru.

Ideea centrală a gândirii tehnocratice a fost și continuă să fie aceea că datele științifice posedă o limpezime care ne-ar pute elibera de orice dezbatere zgomotoasă și neproductivă.

Cu toate acestea, susținătorii acestui construct minunat de atrăgător tind să uite un lucru foarte important: anume că indivizii care colectează și interpretează date sunt ființe sociale și politice și astfel, prin definiție, non-obiective în selectarea și desfășurarea ”informațiilor”.

Acest lucru face ca ridicarea lor deasupra politicii să fie periculoasă pentru societate. De ce? Pentru că ne pune pe toți în situația de a accepta implicit înțelepciunea lor ca neutră și dincolo de orice discuție, chiar dacă aceasta înglobează tot felul de părtiniri epistemologice și ideologice.

Poate că nu există un exemplu mai clar în acest sens decât actualele campanii de curățare a internetului de așa numitele ”știri false” și ”instigări la violență”.

În ceea ce privește primul deziderat, trebuie amintit că adevărul, în special adevărul din actele și pozițiile politice imbricate social este întotdeauna aproximativ. Sau, pentru a ne exprima mai simplu, în afara realităților materiale foarte concrete, nu există știri 100% reale. Mai degrabă, există un spectru de posibilități interpretative cu privire la verosimilitatea afirmațiilor făcute de diverși actori, cu privire la un fenomen sau la altul. Posibilitatea de a ajunge la miezul lucrurilor este întotdeauna relativ incertă, motiv pentru care rareori putem trage concluzii de neatins.

Și totuși, acum avem companii legate ombilical de axa SUA-UE-Israel a puterii militare și de afaceri, care ne spun că posedă algoritmi capabili să ne elibereze de acea incertitudine inerentă eliminând ”știrile false” de pe ecranele noastre.

Chiar credeți că acest presupus serviciu ni se face fără niciun motiv ascuns? Chiar credeți că noțiunile operative de ”falsitate” și ”dezinformare” din acești algoritmi nu vor fi confundate, poate chiar într-o mare măsură, cu ideile și preconcepțiile celor aflați la butoane?

În ceea ce privește scopul de a scăpa de ”știrile false” și ”instigările la violență”, putem oare stabili cu adevărat cine este mai violent dintre, să zicem, Hezbollah și armata americană?

Deși eu sau tu am putea vedea lucrurile într-un mod diferit, grupul paramilitar din sudul Libanului este, pentru mulți alții din lumea întreagă, o forță eroică de rezistență care luptă împotriva a ceea ce ei percep ca fiind cotropirea pământurilor ce le aparțin și nesocotirea culturii și a felului lor de viață.

Și apoi mai este vorba despre problema deloc neglijabilă a celor mutilați și uciși. Când privim statisticile, nu există nici măcar o umbră de îndoială cu privire la cine a ucis sau a mutilat cei mai mulți oameni cu un prilej sau altul. Totuși, nu a fost dezvoltat niciun algoritm pentru a ne salva de cei care le ridică acestora osanale. Nici măcat atunci când susținătorii lor utilizează un limbaj hiperagresiv și insultător, justificându-le crimele de până acum, sau binecuvântându-le pe cele următoare.

Și totuși, un asemenea tratament inegal, care poate fi explicat doar prin prisma partipriurilor ideologice ale celor care conduc operațiunea, ne este prezentat în mod consecvent în limbajul neutralității tehnice superioare.

Faptul că majoritatra oamenilor acceptă măcar aparent această scuză tehnocratică străvezie, în scopul controlului complet al discursului, este poate cel mai înfricoșător dintre toate aspectele.

Dacă suntem cu adevărat interesați de democrație nu trebuie să cedăm etosului managementului tehnocratic pe care atât politicienii noștri, lași și leneși, cât și slujitorii lor din mass media, ni-l impun cu atâta înverșunare.

Thomas Harrington este profesor emerit de studii hispanice la Trinity College din Hartford, CT, unde a predat timp de 24 de ani. Cercetările sale se referă la mișcările iberice de identitate națională și cultura catalană contemporană.

Traducere: Nedeea Burcă

Sursa: aici