Începută în 1918, pandemia de gripă spaniolă a lăsat în urma ei, în valuri succesive, aproape 100 de milioane de morți. Ulterior, cercetătorii au convenit că ar fi fost vorba de o formă de gripă aviară, H1N1, victimele predilecte fiind persoanele între 20-40 de ani. Așadar, ea a fost generată nu de starea precară a sănătății, sau de malnutriție, cum se credea pe atunci ci, mai degrabă, de transporturile militare de trupe, terestre și maritime, de aducerea împreună a unui mare număr de oameni care s-au contaminat rapid devenind astfel, la rîndul lor, furnizori ai virusului.

Pătrunderea gripei spaniole în România s-a făcut pe fondul unei alte epidemii – cu o proporție de însănătoșire de doar 17% –, cea de tifos exantematic, răspândită de puricii aduși de săpătorii de tranșee mongoli, veniți împreună cu armata rusă și favorizată atât de condițiile vitrege de pe front, cât și de mizeria provocată de ocupația germană.

Chiar dacă numărul de spitale era relativ mic în comparație cu țările occidentale, românii aveau medici bine pregătiți, precum și asistente sau infirmiere care lucrau în spitalele de campanie, femei simple sau doamne distinse din înalta burghezie bucureșteană, efortul acestora de susținere a războiului fiind organizat de însăși Regina Maria, printr-o amplă acțiune sanitară și logistică, adresată atât militarilor de pe front, cât și populației civile. 

Ocupația germană, scăderea dramatică a producției, cei morți pe front erau, însă, probleme care preocupau în egală măsură societatea care, pe vremea aceea nu prioritizase într-o asemenea măsură problematica epidemiilor, așa cum se întâmplă în zilele noastre când, așa cum observă Mircea Miclea1, asistăm la ascensiunea unei noi religii – cea a Siguranței – cu preoții și cu inchizitorii ei, precum și cu tot mai mulți adepți.

Trebuie spus însă că, dacă pe vremea epidemiei de gripă spaniolă, românii aveau niște scopuri comune pentru împlinirea cărora au ales să lupte sfidând moartea, astăzi lucrurile se prezintă întru totul diferit.

Chiar dacă lupta politică se ducea cu aceeași înverșunare, majoritatea politicienilor de atunci având foarte multe puncte comune cu cei actuali, oamenii obișnuiți ai acelor vremuri au dus greul cu infinit mai multă înțelepciune și omenie decât suntem noi capabili să dovedim acum.

Și asta deoarece, câtă vreme la 1918 gripa și tifosul erau doar niște molime, cu voia lui Dumnezeu trecătoare, ca orice în această lume, pandemia zilelor noastre s-a transformat într-un război ideologic terifiant, care reverberează înfățișarea unei societăți mutilate de spaimă.

Așa cum, pe bună dreptate, spune și Mircea Miclea, în articolul citat, reprezentarea, în mintea nostră, a pericolului, este altceva decât pericolul. Pericolul, indiferent care ar fi acela, poate fi privit din mai multe perspective și nu ni-l putem reprezenta, cât de cât corect, decât prin integrarea acestora.

Gripa spaniolă, tifosul exantematic, foametea și războiul au ucis milioane de români, însă nimeni nu se simțea în preajma Apocalipsei ca acum, când ni se prezintă, pe toate tonurile isteriei, date și grafice zilnice dintre cele mai înfricoșătoare, laolaltă cu intoxicări nu doar de presă, ci și din gurile celor mai înalte figuri responsabile cu gestionarea situației.

Astfel, boala pricinuită de noul coronavirus e doar o gripă banală și, totodată, ceva atât de înspăimântător încât ar trebui să nu mai avem curajul să ieșim din case cel puțin doi ani de acum înainte, măștile nu folosesc la nimic dar, de fapt, sunt obligatorii, spirtul nu ucide virusul, dar e absolut necesar, cei peste 65 de ani vor fi izolați sau nu… și așa mai departe.

Acum o sută de ani nu exista nici internet și nici televizor, dar societatea românească, în totalitatea ei, mai avea încă o orientare profundă, un suflet. Oamenii, chiar și cei mai simpli, aveau simțul proporțiilor și erau capabili să reacționeze, instinctiv, corect. Biserica Ortodoxă Română, asemenea tuturor bisericilor creștine europene, șlefuise istoria și modul de viață al oamenilor, oferindu-le valori mai presus de viața trecătoare a fiecărui individ în parte. În numele acestor valori îngrijea Regina Maria bolnavii și răniții, punându-și viața în primejdie (de altfel, vizitând la spital niște ofițeri francezi, chiar ea s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă și era cât pe ce să moară), și tot în numele acestor valori a primit, în schimb, o iubire la care actualii noștri conducători nu pot nici măcar să viseze.

Acum nu mai suntem guvernați prin iubire, ci prin frică. Ceea ce ar putea, eventual, să scadă numărul victimelor directe ale virusului. Dar ce ne facem cu victimele colaterale, cu toți oamenii care continuă să sufere și să moară de alte boli și care, fie că nu mai pot primi tratamentele adecvate, fie că, pe bună dreptate, nu mai îndrăznesc ei sa se adeseze vreunui medic sau vreunui spital? Și asta în ciuda faptului că au cotizat conștiincios, ani la rand, la fondul Asigurărilor pentru Sănătate.

Ca să nu mai vorbesc de traumele psihice pe care sunt nevoiți să le îndure toți cei forțați să stea în casă și să îndure prestațiile mizerabile ale politicienilor și ale presei.

Cine va răspunde pentru inimaginabila deteriorare a sănătății întregii populații? Și cine pentru viețile asimptomaticilor care, carantinați laolaltă, eventual în binecunoscuta de-acum hală de carton presat cu ferestre desenate și expuși, așadar, unor concentrații de virus mult mai mari decat dacă ar fi fost lăsați la casele lor, vor muri pe capete?

Ori, poate tocmai asta se urmărește?

Cine va răspunde pentru deciziile aiuristice și lipsa de minimă coerență a unui ministru al sănătății a cărui misiune de bază pare, mai degrabă, lansarea unui număr cât mai mare de petarde și fumigene?

În ciuda isteriei în masă, indusă sistematic de către mijloacele media, există nenumărate voci, cu adevărat experte, de reputație profesională impecabilă, de la universități și centre de cercetare cu un blazon la care ai noștri nu îndrăznesc nici măcar să spere, că pericolul Covid-19 este exagerat grotesc și care atrag atenția, sub multiple aspecte, asupra costurilor umane și materiale asociate lockdown-ului2

Totodată, fascinația anumitor medici pentru dictaturi nu este ceva tocmai nou. La fel ca și politicienii, așa zișii ”îngeri în halate albe” pot fi ușor victime ale mirajului puterii absolute. Și există mulți oameni care, înnebuniți de frică și lipsiți de acces la transcendent, se încredințează total în mâinile acestor două categorii de ”salvatori” care, așa cum am văzut deseori în istorie, n-au nicio jenă să profite de regresia infantilă a acestor semeni neajutorați.

Nu sunt puține vocile care avertizează asupra faptului că, folosindu-se de un pericol exagerat artificial, cele două categorii și-ar putea da mâna în scopul instaurării unei dictaturi mondiale care ar putea duce la schimbarea paradigmelor politico-economice actuale, precum și a echilibrului geopolitic al lumii.

Mema rostogolită, la nesfârșit, atât de către conducătorii noștri politici, cât și de către presă, aceea conform căreia, nimic de acum încolo nu va mai fi ca înainte, face ca această ipoteză să pară plauzibilă.

Un alt semn sumbru, infinit mai grav, este, însă, adversitatea vădită, manifestată atât la noi cât și în restul Europei, față de creștinism.

Religia are menirea de a ne învăța că există o autoritate opusă lumii, constituindu-se într-un factor de moderare a inflației Ego-ului, a puterii fatale a Umbrei. Unele pasaje ale lui Jung, scrise în 1936, odată cu ascensiunea nazismului, sună profetic: ”Germanii au posibilitatea – scria el atunci – poate unică în istoria lor, de a se privi în inimă și de a înțelege care sunt primejdiile sufletești de care creștinismul a încercat să păzească umanitatea.” În 1957, preocupat de data aceasta de forța de convingere a marxismului, tot el constata că Vestul nu oferă alterntivă, în afara unei propuneri, tot materialiste.

Creștinismul retrăit ca devenire interioară fecundă, ca izvor de vitalitate psihică, poate juca un rol major în depășirea crizei. Altminteri, ceea ce s-a întâmplat atunci, se poate repeta acum la o scară infinit mai mare – sufletul, stăpânit până acum de creștinare, poate scăpa din nou din zăgaz.

Și, așa cum avertiza Jung încă de la mijlocul secului trecut, a fost întotdeauna cumplit să cazi în mâinile unui zeu viu.3

 

Ceea ce nu vrea să însemne că încercarea de a opri actuala pandemie de coronaroviroză este, în principiu, greșită. Și nici că restrângerile impuse de autorități n-ar trebui respectate. Dimpotrivă, suntem datori să ne apărăm viețile dar, în aceeași măsură, să ne păstrăm spiritul liber și ochii larg deschiși.

3Cf. C. G. Jung, Civilizația în tranziție.