Situația din Orientul Mijlociu. Ce este islamismul? (I)

Nedeea Burcă

Islamismul este o mișcare religioasă și politică care militează pentru renașterea islamică. A apărut acum aproximativ o sută de ani (la începutul anilor 1900), ca o reacție împotriva occidentalizării și a guvernelor seculare, care ofereau maselor prea puține speranțe de viitor.

Scriitorul și teoreticianul egiptean Sayyid Qutb, unul dintre liderii de seamă ai Frăției Musulmane scria: ”Conducerea omului occidental se apropie de sfârșit, nu pentru că civilizația occidentală ar fi falimentară din punct de vedere material, sau și-ar fi pierdut puterea economică și militară, ci pentru că ordinea occidentală și-a jucat rolul, nemaiaflându-se în posesia acelui set de valori care o făcuse predominantă. Acum a venit rândul islamului!”[^1]

Islamiștii nu sunt ”revoluționari”, în sensul că ei nu își doresc schimbarea vechii ordini sociale cu una nouă ci, dimpotrivă, dezideratul lor suprem este reconstruirea societății prin aplicarea unor principii tradiționale –  vor să creeze o lume a dreptății, folosindu-se de principiile morale ale tradiției, istoriei și legii islamice.

Deocamdată, au cucerit puterea politică în Iran, Sudan, Afganistan, Gaza, Liban și Yemen, exercitând o influență și presiuni puternice asupra conducerii seculare din resul țărilor musulmane.

Astăzi, islamismul este singura alternativă politică serioasă la formele de guvernare seculară din Orientul Mijlociu, reprezentând cele mai profunde aspirații ale majorității musulmanilor.

În ciuda câtorva idei divergente, credințele centrale ale islamismului se concentrează asupra câtorva domenii de bază.

Astfel, în ceea ce privește guvernarea, acesta pledează pentru implementarea Legii Sharia și reinstaurarea Coranului ca unică autoritate de guvernare în toate țările musulmane. Pentru ca restabilirea puterii și a gloriei pierdute a islamului să fie posibilă, este nevoie de o purificare a societăților de sistemele guvernamentale seculare, legislația și instituțiile împrumutate de la Occident sau impuse de acesta. Trebuie reținut că, pentru islamiști, revoltele politice – indiferent cât de violente – sunt binevenite câtă vreme contribuie la purificarea societății.

Islamiștii beneficiază de susținerea întregii lumi musulmane printre altele și datorită faptului că s-au arătat, dintotdeauna, foarte preocupați de problemele sociale, creând instituții de asistență socială în multe zone rurale și cartiere sărace ale orașelor. Deoarece responsabilitatea pentru nevoiași este esențială în islam, ei consideră inacceptabilă o societate cu elite bogate și mase sărace.

Musulmanii sunt educați astfel încât să fie conștienți de trecutul lor istoric, de faptul că au reprezentat și mai reprezintă încă o forță religioasă, militară și culturală superioară în lume. Islamiștii își simt cultura amenințată de influențele seculare occidentale, în special de valorile occidentale, de structurile politice, de modelele sociale, de feminism, de secularism și chiar de moda occidentală.

Mai mult decât atât, prezența militară a vesticilor în țările musulmane este percepută ca un afront, iar dominația necredincioșilor ca o blasfemie, deoarece duce la înjosirea credinței, la imoralitate și la încălcarea Legii Sfinte, Statele Unite fiind chiar răul suprem, ”Marele Satan”, împotriva căruia trebuie luptat până la moarte. Chiar dacă vesticii consideră această retorică amuzantă, faptul că America este azi regele neîncoronat al civilizației apusene (și nu numai), moștenind astfel toate animozitățile istorice împotriva Occidentului colonialist și devenind, astfel, ținta obiecților, urii și furiei musulmanilor (și nu numai a lor), este prea evident pentru a putea fi contestat.

Islamiștii consideră Israelul drept centrul unei conspirații mondiale, al cărei scop este acela de a se infiltra în țările musulmane, de a insufla germenii occidentalizării și a distruge valorile islamice, cu scopul final de a eradica islamul.

De altfel, pentru islamiști, existența unui stat evreu independent numit Israel este o imposibilitate teleologică. În ordinea socială naturală a islamului, evreii pot exista doar ca supuși ai autorității islamice, ca ”dhimmi” (numele dat de cuceritorii arabi musulmani populațiilor indigene non-islamice care se predau prin tratat dominației islamice, plătesc o taxă specială numită jizya și datorează loialitate statului musulman, primind în schimb protecție pentru viața și bunurile lor, precum și libertatea de a-și păstra propria lege) – nicidecum ca cetățeni ai unui stat suveran. Israelul este astfel ținta lor principală, inacceptabil indiferent de circumstanțe.

Renașterea islamului presupune recâștigarea Palestinei și răzbunarea pentru umilirea sa de către un stat dhimmi evreu. Prin urmare, atât pacea în stil occidental, cât și ”soluția celor două state” este, din punctul lor de vedere, de neatins. Motiv pentru care au și respins-o, din 1947 și până acum, de cinci ori. Ultimele dăți în 2000 și în 2008, când li s-a propus Ierusalimul de Est drept capitală a unui nou stat palestinian.

Spre deosebire de popoarele europene, de exemplu, a căror conștiință națională era deja deplin consolidată în jurul anului 1918, sentimentul național al poporului evreu s-a născut mai târziu, după ce Theodor Herzl și restul sioniștilor[²]au ajuns la concluzia că, pentru a putea continua să existe, poporul evreu are nevoie de o țară, în granițele căreia să își poată exercita dreptul la autoapărare.

Ceea ce se înțelege foarte puțin spre deloc este că islamiștii resping nu doar sionismul, ca naționalism al evreilor, adică nu sunt potrivnici doar revenirii evreilor în Țara lui Israel, ci resping orice formă de naționalism. Pentru ei, singura loialitate posibilă este aceea față de Dumnezeu, suveranul lumii și al întregii omeniri– o situație întrucâtva asemănătoare cu aceea a evreilor ultra-ortodocși din Israel, care nu recunosc existența statului evreu secular, îi susțin foarte vocal pe palestinieni și distrug steagurile israeliene.

Spre deosebire de antisioniștii neevrei, evreii ultra-ortodocși cred, însă, cu fermitate în dreptul evreilor la Țara sfântă, însă doar după venirea lui Mesia, și consideră că actualul stat evreiesc nesocotește voința lui Dumnezu, care i-a făcut pe evrei să jure că nu se vor răzvrăti împotriva națiunilor lumii (dar și pe neevrei că nu vor asupri ”peste măsură” [ioter midai] poporul lui Israel).

Neînțelegerea occidentală a unor asemenea nuanțe, de altfel mult prea complexe pentru a putea fi înfățișate în câteva rânduri, oricât de firoscoase ar fi acestea, a dus la perpetuarea și agravarea continuă a conflictului din Orientul Mijlociu.

De asemenea, în diverse combinații cu o multitudine de alți factori, variabili în funcție de caracteriticile fiecărei țări în parte, a dus și la actualul val de antisemitism, de o periculozitate extremă. Despre care vom discuta în cea de-a doua parte a acestei expuneri.