Regimurile coloniale sunt buni angajatori, dacă te situezi de partea colonizatoare. Ele plătesc bine și oferă călătorii interesante în locuri exotice. Îți întrețin familia cu beneficii și subvenții. Și te conving (deoarece vrei să fii convins) că lucrezi în beneficiul celor mulți, în vreme ce – așa cum zicea și Rudyard Kipling – le porți povara. Departe de a mijloci lăcomia jefuitorilor, tu, de fapt, le aduci civilizația la poartă – de exemplu, educația sau asistența medicală – sacrificându-te pe altarul unui bine superior. Un adevărat filantrop, chiar dacă la cheremul celor puternici și bogați.

Sănătatea publică internațională și decolonizarea

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a apărut la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când o mare parte a lumii începea să se elibereze de sub jugul stăpânilor coloniali. Abordările colonialiste au fost variate, de la cei care construiseră măcar infrastructură, oferind ceva celor conduși, până la cei al căror singur interes fusese doar prada. Unii au pus stăpânire pe state funcționale, alții au înlocuit regimuri la fel de brutale ca al lor. Totuși, asemenea sclaviei, colonialismul, sau impunerea voinței altora în beneficiu propriu, este întotdeauna greșită. Ambele durează de când lumea, au fost omniprezente în cea mai mare parte a istoriei și există până în ziua de azi. Am învățat doar să le mascăm.

În perioada 1950-1970, jumătate din lume a devenit mai mult sau mai puțin autonomă din punct de vedere politic. Evoluția nu a fost deloc lină, puterile europene ”eliberându-și” coloniile pe baza fostelor granițe coloniale arbitrare și lăsând astfel în urmă state intrinsec instabile. (Balcanii fiind cea mai bună dovadă că aceasta nu este doar o problemă asiatică sau africană). O altă moștenire a fost proprietatea companiilor extractoare, foștii stăpâni și aliații acestora făcând uneori eforturi considerabile pentru a păstra starea de facto. S-au asigurat că coloniile lor rămân, cel puțin din punct de vedere economic, tot colonii. Companiile există pentru a extrage și a acumula bogăție, iar lumea bogată dorea ca acestea să obțină în continuare profituri mari, cu un preț cât mai mic, chiar și după pierderea coloniilor. Țările mai sărace tind să aibă costuri mai mici și control diminuat, iar cu o abordare suficient de amorală, pot fi menținute în această stare. Bogățiile se pot scurge în continuare către fosta putere colonială, chiar și atunci când, din punct de vedere oficial, țara estorcată a devenit liberă.

La începuturile sale, OMS a fost relevantă pentru acest proces, deoarece lucra în beneficiul tuturor, constituția organizației impunând să fie controlată în mod egal de fiecare stat membru. Spre deosebire de Organizația Națiunilor Unite, unde foștii colonialiști din Consiliul de Securitate își păstraseră dreptul de veto, fiecare stat în curs de dezvoltare avea câte un vot în Adunarea Mondială a Sănătății, ceea ce îl aducea pe picior de egalitate cu foștii săi conducători coloniali. Chiar fiind o agenție a ONU, OMS reflecta mai bine o lume în decolonizare.

Și, timp de câteva decenii, chiar a reușit. Multora le place să caute nod în papură – ”acest director general sau ofițer superior a spus cutare sau cutare lucru lucru” – dar organizația era puternică. OMS se concentra pe problemele majore ale bolilor, cum ar fi malaria, tuberculoza și, mai târziu, HIV/SIDA. Altele, precum framboesia și lepra au devenit din ce în ce mai rare. De asemenea, OMS a dat prioritate factorilor care provoacă mortalitatea infantilă conducând, de asemenea, campania de eliminare a variolei – sau, cel puțin accelerând eliminarea acesteia.

Recunoscând principalii factori determinanți ai longevității – condițiile îmbunătățite de viață, nutriția și salubritatea – OMS le-a prioritizat și a subliniat importanța structurilor comunitare și a îngrijirii primare pentru a le atinge. Declarația de la Alma Ata de la sfârșitul anilor 1970 – aflată la o depărtare ca între cer și pământ de reacțiile la pandemia de covid din 2020, recunoștea importanța structurilor locale pentru prezervarea sănătății și a faptului că îmbunătățirea capitalului uman generează o calitate a vieții mai bună decât substanțele chimice susținute de marele capital financiar. Întrucât OMS nu avea pe nimeni care să forțeze supralicitarea riscului bolilor profitabile, aproape nimeni nu se gândea pe atunci la așa ceva.

Povara bolilor secătuiește economiile împiedicând comunitățile și țările să stea pe propriile lor picioare – mai ales atunci cînd mor mulți copii și adulți tineri. Incapacitatea de abordare a cauzelor care stau la baza problemelor de sănătate determină sărăcie și dependență de ajutor. Edificarea rezistenței individuale și naționale ar trebui să conducă la rezultate opuse – iar acesta a fost cândva rolul OMS. În acest context, succesul era reprezentat de reducerea constantă a dependențelor, reducerea nevoii de finanțe și lucrători străini. Aceasta, poate până prin anul 2000, a fost convenția în cadrul forței de muncă internaționale în domeniul sănătății publice. Dar, așa cum toate sunt trecătoare, această lucrare a trebuit să-și dea, la rândul ei, obștescul sfârșit.

Sănătatea publică internațională și recolonizarea

Organizațiile care lucrau cu OMS în vederea finalizării autonomiei în domeniul sănătății (sau finalizarea decolonizării) erau relativ puține.

UNICEF (concentrat pe sănătatea copiilor), câteva fundații precum Welcome Trust și școli tradiționale de sănătate și igienă tropicală. Precum și câteva mici organizații neguvernamentale (ONG-uri), strânse în jurul acestora. Toate, chiar și Wellcome Trust, înființată de un magnat farmaceutic, au pus accent pe consolidarea capacităților și pe bolile cu incidență mare. Mărfurile manufacturate, de tipul medicamentelor, au contribuit la bunele rezultate, dar fără să fi devenit obiectivul principal. Oamenii ar fi studiat mai degrabă la Universitatea Mahidol din Thailanda, decât la o școală de sănătate publică din America, deoarece sănătatea publică era mai degrabă despre comunități decât despre finanțatori.

Schimbarea care a urmat de atunci încolo a fost dramatică. OMS și principalii săi parteneri de dinainte de 2000 sunt acum depășiți numeric într-o industrie din ce în ce mai profitabilă. Fondul Global este principala agenție multilaterală de granturi pentru malarie, tuberculoză și HIV/SIDA. UNITAID, un parteneriat public- privat (PPP) este dedicat stabilirii de piețe pentru vaccinuri, medicamente și diagnostice în țările cu venituri mici. Gavi, alianța pentru vaccinuri, este un PPP care cumpără și distribuie vaccinuri, CEPI un PPP fondat în mod surprinzător la reuniunea Forumului Economic Mondial de la Davos în 2017, la aproape 100 de ani de la ultima pandemie majoră, este dedicat exclusiv vaccinurilor pentru pandemii.

Fundația Gates, o organizație de caritate privată cu alianțe farmaceutice puternice, s-a dezvoltat pentru a finanța și a avea influență asupra tuturor celor de mai sus, în timp ce Banca Mondială găzduiește, printre altele, Fondul pentru pandemii. Toate aceste entități au un interes comun în extinderea piețelor de mărfuri sau în finanțarea utilizării acestora. Și niciuna nu urmărește principalii determinanți istorici ai longevității – îmbunătățirea igienizării, nutriției și a spațiului de locuit. Munca lor nu este lipsită de rezultate, dar accentul general este clar.

În Elveția și Statele Unite au fost construite în ultimii 15 ani campusuri întregi menite să găzduiască miile de indivizi care administrează această abordare profitabilă a gestionării sănătății în țările cu venituri mici. Nu au fost construite în Nairobi sau la Delhi, ci la Geneva și Seattle. Totodată, acești oameni sunt ajutați de o industrie înfloritoare de organizații neguvernamentale (ONG-uri) ale căror sedii se află de asemenea în țările cu venituri mari. Angajații acestora au studiat ”sănătatea globală” în colegii sponsorizate de donatori pe care îi vor servi tot restul vieții. Dacă se pot câștiga bani din producerea și distribuirea de substanțe chimice injectabile, atunci sănătatea publică le va furniza motive pentru a face acest lucru. Dacă sponsorii lor acordă prioritate climei, atunci clima va deveni o amenințare pentru sănătate. Dacă va fi vorba despre pandemii, atunci ni se va vorbi despre amenințarea existențială reprezentată de focarele de boală. Mesajul și nu adevărul este cel care îi ține angajați.

Sponsorizarea școlilor de sănătate globală din țările bogate creează forța de muncă dependentă necesară respectării unei agende colonialiste, de sus în jos, care este de fapt antiteza unei bune sănătăți publice. Câteva milioane pentru Universitatea din Zambia ar face probabil mult mai mult pentru cauza fundamentală a sărăciei și mortalității infantile decât zeci de milioane pentru Universitatea din Washington, dar acolo rezultatele ar fi mult mai puțin bine controlate. Oamenii bogați au dreptul să-și investească banii acolo unde doresc, dar datoria agențiilor precum OMS ar trebui să fie aceea de a se asigura că acest lucru nu îi afectează politica. OMS ar trebui să se asigure că populațiile, comunitățile și indivizii care se confruntă cu o incidență mare a bolilor controlează încă agenda. Or, din acest punct de vedere, a eșuat abject.

Banii mulți cumpără mult consens. Un salariu de la Geneva poate fi suficient la peste douăzeci de lucrători din domeniul sănătății din Africa centrală dar, pentru lucrătorul de la Geneva, contează în primul rând educația propriului copil, asistența medicală și vacanțele. Pentru acestea, el trebuie să își păstreze locul de muncă. Având în vedere că un sfert din bugetul OMS provine din surse private care specifică și modul în care trebuiesc cheltuiți banii, dorințele finanțatorului devin în mod firesc prioritatea personalului.

Acestea sunt realități simple. OMS și alte agenții internaționale de sănătate fac ceea ce sunt plătite să facă. Prin urmare, o mare parte a personalului sanitar global din Geneva acordă prioritate riscului natural de pandedmie, care abia în ultimul secol a afectat mortalitatea generală, în defavoarea simplelor deficiențe de micronutrienți care ucid milioane de oameni. În timp ce zboară la clasa business, slujbașii de la Geneva susțin politicile care restricționează accesul la combustibili fosili în Africa, sporind și mai mult sărăcia și subnutriția despre care altminteri știu prea bine că scurtează viețile. Acest lucru nu este rezultatul unei conspirații; este rezultatul așteptat al lăcomiei și mercantilismului.

Înfruntând trădarea

De fapt, aceste schimbări nu sunt întru totul noi. Industria a redevenit ceea ce fusese – în a doua jumătate a secolului al XIX-lea –, anume la convențiile sanitare care încercau să protejeze puterile coloniale europene de valurile de ciumă care veneau dinspre activele lor proaspăt rechizitionate. S-au observat de asemenea consecințele călătoriilor tot mai dese – tifosul, holera, variola și febra galbenă au început să facă ravagii în orașele din Statele Unite, astfel încât țările puternice au semnat acorduri prin intermediul cărora se încerca controlarea mișcărilor oamenilor precum și impunerea îngrijirii sănătății, continuând, desigur, acapararea bogățiilor.

Roata istoriei a parcurs un ciclu complet. Narațiunile elaborate, cum ar fi aceea privind riscul de pandemie, nu protejează doar investiția colonială, ci au devenit un instrument profitabil al eforturilor coloniale. Instituțiile occidentale enumerate mai devreme – OMS, Gavi, CEPI, UNITAID – dezvoltă, toate, o piață globală pentru corporații în mare parte occidentale. Angajații lor au devenit intermediari ai înrobirii populațiilor – acoperind, desigur, fața lăcomiei corporative cu un văl de altruism, aka ”salvarea omenirii de următoarea ”urgență de sănătate publică”. Canalizarea bogățiilor țărilor cu venituri mici împiedică transformările pe care le-ar putea aduce economiile aflate în creștere, menținând inegalitatea necesară funcționării modelului colonial. În paralel cu expansiunea industriei globale a sănătății, OCD ( Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) a observat că, începând din 2015, diferența dintre țările cu venituri mari și cele cu venituri mici a crescut cu 1,1% anual.

Dacă instituțiile internaționale de sănătate și-ar atinge obiectivele, ele și-ar reduce personalul. În schimb, numărul angajaților nu contenește să crească, iar intervențiile de bază, cum ar fi nutriția, pierd finanțare. Reacția la virusul covid 19 le-a demonstrat scopurile. În vreme ce sărăcia și datoriile țărilor din Africa au crescut, sponsorii industriei globale a sănătății au obținut o bogăție și câștiguri fără precedent.

Privatizarea visului original al OMS a avut loc cu acordul deplin al personalului. Asemenea companiilor din India de Est dintr-o epocă anterioară, OMS și tot mai numeroșii săi parteneri oferă cariere interesante și profitabile. Demantelarea acestei situații va fi un proces dureros pentru miile de parveniți care se vor împotrivi din răsputeri, asemenea muncitorilor din orice mare industrie extractivă amenințată.

Când sediul OMS va fi la Nairobi sau la Delhi vom ști că sănătatea publică se referă din nou la populație, mai degrabă decât la profit. Atunci când marile parteneriate public-privat se concentrază pe reziliența individuală mai degrabă decât pe soluții rapide bazate pe francize, putem crede că intenția este decolonizarea. Până atunci, industria globală a sănătății ar trebui tratată la fel ca orice altă industrie aflată în creștere, care folosește bani publici în folosul investitorilor. Industria de armamant este o paralelă evidentă; ambele pot exploata vieți și drena bogății și tot ambele exploatează vechile ierarhii coloniale.

A vedea instituțiile de sănătate publică drept instrumentele neocolonialiste care au devenit și a înțelege interesele celor din interiorul lor este esențială pentru progres. O lume viitoare mai sănătoasă și mai echitabilă este încă posibilă, dar scopurile instituțiile de sănătate publică sunt în mod evident altele.

David Bell, cercetător principal la Brownstone Institute este medic specialist de sănătate publică și consultant în domeniul biotehnologiei în sănătatea globală. A fost ofițer medical și om de știință la Organizația Mondială a Sănătății (OMS), șef de program pentru malarie și boli febrile la Fundația pentru noi diagnostice inovatoare (FIND) din Geneva, Elveția, și director al tehnologiilor globale de sănătate la Intellectual Ventures Global Good Fund din Bellevue, WA, SUA.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici