Barocul

Pompeo Girolamo Batoni (1708 – 1787) este un pictor italian specialist în pictarea de portrete și în picturi alegorice și mitologice. Batoni a câștigat faima internațională în mare parte datorită clienților săi, în mare parte britanici de origine nobilă, pe care i-a portretizat, adesea cu peisaje italiene celebre în fundal. O generație mai târziu, Sir Joshua Reynolds va prelua această tradiție și va deveni cel mai important pictor portretist englez. Deși Batoni era considerat cel mai bun pictor italian al timpului său, cronicile contemporane menționează rivalitatea sa cu Anton Raphael Mengs .

Fecioara cu pruncul, c. 1742, Galeria Borghese, Roma

Giovanni Battista Tiepolo, cunoscut și sub numele Giambattista Tiepolo, (1696 – 1770) este un pictor baroc, tatăl pictorilor Giovanni Domenico Tiepolo și Lorenzo Tiepolo.

Tiepolo

 

 

Claudio Coello (1642 –1693) a fost un pictor spaniol, reprezentant al Barocului spaniol. Este considerat cel mai mare pictor spaniol al secolului al XVII – lea.

Inmaculada concepción. Prado.

 

 Unul din ultimii neoclasici români

 

Irineu Protcenco (1888 – 1953) . Iată ce mărturisește părintele Cleopa: La putin timp dupa ce a ajuns la Sihăstria, i s-a cerut sa picteze o icoană , „de probă ”. S-a rugat mult la Maica Domnului și a pictat o icoană străină parcă de penelul unui muritor.

Tânguirea Maicii Domnului

Parintele Paisie, dar si altii, aminteau că Maica Domnului i s-a arătat și i-a mulțumit pentru felul în care a pictat-o. Bolnav de plămâni , având un singur ochi, cu sufletul răvășit de furtunile abătute asupra sa, pictorul Protcenco și-a găsit drept prieteni pe sfinți . El trăia numai pentru ei, le citea viața de mai multe ori, se ruga și abia după aceea trecea la lucru. Era foarte liniștit și tăcut . Nu vorbea cu nimeni. În cimitirul mănăstirii avea banca lui, „banca pictorului”, cum o numeau călugării .

Romantismul

 Ferdinand Victor Eugène Delacroix (1798–1863) este un important pictor francez din perioada romantismului, precursor și afiliat timpuriu al impresionismului și unul din precursorii și teoreticienii divizionismului. Primește o aleasă educație în spirit clasic Homer, Dante, Byron, Diderot, Montesquieu, Montaigne În 1822 expune la Salon primul său tablou: Dante și Vergiliu în Infern. Pictează și biserici pariziene: Saint-Denis du Saint-Sacrement, Saint-Sulpice.

Pieta

Expresionism și suprarealism

 Vincent Willem van Gogh (1853–1890) este un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional. A vrut să devină pastor, la fel ca tatăl său, și, din 1879, a lucrat ca misionar într-o regiune minieră din Belgia. Astăzi el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanți pictori din istorie.

Pieta

Henri Matisse (1869 – 1954), pictor francez, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai artei secolului al XX-lea și totodată unul dintre principalii inițiatori ai artei moderne. Moștenitor al impresionismului și neoimpresionismului, Matisse dă impuls mișcării fauviste, dar este în același timp un pictor universal, la fel de dezinvolt în cultivarea artei africane, cât și în creația artiștilor renascentiști, sau cu operele contemporanilor săi.

Madona cu pruncul

 

Marc Chagall (1887 – 1985) este un pictor modern. Stilul său de pictură este considerat ca deosebit de original și poetic, sub influența fanteziei și a melancoliei, și strâns legat de cultura ebraică. Aceasta reprezintă o temă care revine permanent în creația sa, la fel ca și orașul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul și-a petrecut copilăria. Procupat de religie este probabil cel mai important pictor modern al Vechiului Testament, dar a abordat și teme din Noul Testament. Este considerat unul din cei mai mari coloriști ai secolului trecut.

Madona din sat

Adorarea magilor

Madona cu sania

Madona cu pești

 

 

Maurice Denis (1870 – 1943) a fost un pictor, decorator și gravor, teoretician și istoric al artei franceze, aparținând grupului de artiști cunoscuți sub numele „Les Nabis„.

 

Madona cu pruncul

  

Edvard Munch (1863 – 1944) este un pictor norvegian, unul dintre pionierii artei moderne, considerat precursor al expresionismului, mai cu seamă un reprezentant al tradiției artistice europene decât a celei norvegiene. A fost prin natura sa un solitar, dar, paradoxal, l-au interesat foarte mult relațiile interumane, care vor reprezenta esența creației sale.

Madonna,  Litografie, 1895.

Schița pentru Madonna, cărbune, 1893-1894

Madonna. Ulei pe pânză, 1894.

 

 Max Ernst (1891–1976) este un pictor și sculptor modernist german, care a aderat în 1919 la curentul dadaist, pentru ca, în anul 1924 – odată cu apariția oficială a suprarealismului – să se încadreze în această mișcare. În anul 1908 începe să studieze Filosofia, Psihologia și Istoria Artelor la Universitatea din Bonn, unde îi va cunoaște pe pictorul August Macke – care îl introduce în grupul „Der Blaue Reiter” („Călărețul albastru”) – și pe sculptorul Hans Arp, cu care va deveni prieten foarte apropiat. Începuturile sale artistice stau sub influența pronunțată a expresionismului german pe de o parte și a operelor lui Giorgio De Chirico, pe de altă parte. Citește de asemenea foarte mult, cunoaște operele lui Sigmund Freud, Guillaume Apollinaire și Arthur Rimbaud.

Madona pedepsind copilul

Acesta este unul dintre cele mai șocante tablouri ale lui Ernst. Arătat pentru prima dată în 1926 la Expoziția Artiștilor Independenți din Köln, a fost declarat imediat blasfem. Autorul a fost excomunicat. Aici artistul se opune valorilor și canoanelor religioase cu aceeași îndrăzneală cu care a contestat opinia publică în operele sale dadaiste. Ernst arată pe Madonna și Copil într-o formă complet nepotrivită, luând ca bază celebra imagine a lui Venus care pedepsește Cupidon.

Concluzii

 Pictura rupestră este cea mai veche artă din istoria omenirii care, din păcate, nu a supraviețuit trecerii timpului. S-au păstrat puține creații din epoca greacă sau romană, așa cum am văzut multe dintre acestea în catacombele Romei. Au supraviețuit mai mult mozaicurile, care ne dau elemente pentru a ne imagina cum arătau frescele în epoca antică. Probabil că picturile (frescele) din Pompei sunt printre puținele relevante. În primele biserici creștine găsim pe lângă mozaicuri și fragmente de frescă (Saint Apollinaire Nuovo – Ravenna), dar apoi, până către secolul al XIII-lea (Școala de la Siena), nu a existat decât pictura bizantină, Arta Sacră. Începând cu jumătatea secolului al XIII-lea, arta de influență bizantină pătrunde și în Europa occidentală. Deși cultul romano-catolic nu era un adept al picturii și al iconografiei, încurajând mai mult sculptura care devine dominantă în epoca Renașterii și a Barocului, totuși secolele XIII-XIV sunt prolifice în pictura de influență bizantină, care este în mod cert artă sacră. Pictori precum: Duccio di Buoninsegna, Fillipo Rusuti, Guido di Pietro (Fra Angelico), Tommaso di Ser Giovanni di Simone Cassai (Masaccio), Giovanni Cimabue, Simone Martini, Barna da Siena, Giotto di Bondone, ne-au lăsat nenumărate capodopere.

Către sfârșitul perioadei Pre-Renascentiste, regulile stricte ale Erminiei Bizantine cât și caracterul decorativ al picturii bizantine (lipsa perspectivei) au făcut pe câțiva pictori să „deformeze plastic” liniile desenului bizantin și să încerce să redea volumul introducând perspectiva.

De la simbol la realism, Renașterea își propune reîntoarcerea la rădăcinile eliniste. Apare evident și o revoluție în culoare. Cu toate acestea „bizantinul El Greco” va avea pentru o foarte lungă perioadă o influență considerabilă. Deși îl putem considera ultimul pictor bizantin din pictura Europei occidentale, peste secole Pablo Picasso va destăinui și dovedi prin unele din picturile sale că El Greco este unul din modelele sale, așa cum am arătat în capitolul 5.

Am urmărit însa și modul în care au evoluat în pictură, până în contemporaneitate, tema Fecioarei cu Pruncul. Tema aleasa arată că spiritualitatea creștină a rămas o componentă importantă a picturii până în zilele noastre. O găsim în creația aproape a tuturor pictorilor. Voi încheia reamintind că Pablo Picasso a spus : „Pentru mine nu există trecut sau viitor în artă. Dacă o operă de artă nu trăiește veșnic, nu este operă de artă. Arta vechilor greci, a egiptenilor, a marilor pictori care au trăit de mult, nu este arta trecutului, poate este mai vie azi decât a fost vreodată.” Arta sacră trăiește și va trăi mereu atât prin mesajul spiritual creștin cât și prin valoarea artistică.

 

 

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci