Henry Kissinger – Are nevoie America de o politică externă?1
În septembrie 2013 fostul președinte american Barack Hussein Obama a purtat o discuție telefonică cu cel ce tocmai fusese ales șef al puterii executive la Teheran, președintele Hassan Rohani; evenimentul marca primul contact la cel mai înalt nivel între Statele Unite și Iran din 1979 și a deschis calea relației diplomatice dintre secretarul de stat (din administrația Obama) John Kerry și ministrul de externe Mohammad Javad Zarif.
Miza dezghețului diplomatic a fost încheierea unui acord prin care Iranul să ofere garanții solide, verificabile privind renunțarea la obiectivele militare ale programului său nuclear, urmând să permită inspecții extinse, fără restricții, ale experților Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.
Mai întâi, în noiembrie 2013, a fost semnat un acord interimar la Geneva, între Iran și Formatul 5+1: SUA, Rusia, China, Germania și Marea Britanie plus Bruxellesul, având ca obiect înghețarea programului nuclear, în schimbul renunțării treptate la sancțiunile internaționale care vizau Teheranul.
Au urmat doi ani de negocieri intense pentru încheierea unui acord cuprinzător, interesul Administrației Obama față de finalizarea și semnarea Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA) fiind evident; secretarul de stat John Kelly a purtat discuții directe cu omologul său iranian, căruia i-a cerut în repetate rânduri asigurări – și le-a primit – că JCPOA este agreat de liderul religios suprem și șef al statului, Ayatollahul Sayyid Ali Khamenei.
În 14 iulie 2015 părțile au căzut de acord asupra textului JCPOA, l-au semnat și documentul a fost dat publicității. Ulterior, documentul a fost supus dezbaterilor și aprobării membrilor ONU, fiind adoptat în luna octombrie, în baza Rezoluției nr.2231; a intrat în vigoare începând cu data de 16 ianuarie 2016. A fost momentul în care comunitatea internațională s-a deschis către Iran.
Nu era, desigur, un acord perfect, dar dacă este să aruncăm o privire în urmă, a fost unul din momentele în care cooperarea internațională a dovedit că poate fi efectivă și funcțională dacă marile puteri ale lumii își arată voința pentru a împlini un scop comun. Principalul critic al JCPOA a fost și înainte de 2013 și a rămas și după 2016 guvernul premierului israelian Benjamin Netanyahu.
Acordul JCPOA a tensionat relațiile dintre guvernul Netanyahu și Administrația Obama, iar acest lucru a devenit evident inclusiv pentru publicul larg, după discursul premierului israelian susținut în fața Congresului în martie, 2015: Statele Unite și ceilalți membri ai P5+1 urmăresc încheierea unui acord cu Iranul ce se va dovedi extrem de problematic și, în cele din urmă, îi va permite să obțină arma nucleară; ne-ar fi tuturor mai bine fără acest acord.
Nimic nou în discursul premierului Netanyahu, observa Obama, în replică. Întrebat de reporteri dacă a urmărit discursul, Barack Obama a recunoscut că nu, pretextând că la aceeași oră avusese programată o videoconferință cu câțiva lideri europeni.
Donald Trump, președintele american care i-a succedat lui Barack Obama, nu a făcut un secret încă din campania electorală că nu va susține JCPOA. În octombrie 2017 Donald Trump a anunțat oficial că administrația sa nu susține acordul, întrucât Iranul nu a respectat spiritul înțelegerii și a chemat Congresul, pe ceilalți parteneri din P5+1 și statele lumii să privească serios amenințarea pe care Teheranul nu încetează să o reprezinte.
Opinia noului președinte american nu a fost împărtășită de partenerii europeni, ori de Federația Rusă și China, care au continuat să negocieze cu Teheranul și să susțină aplicarea prevederilor JCPOA. În mai 2018 SUA s-au retras unilateral din acord, iar Donald Trump a semnat un Memorandum prin care a reinstituit regimul sever de sancțiuni.
MANU MILITARI
Poziția Administrației Trump a însemnat implicit reapropierea Casei Albe de poziția guvernului Benjamin Netanyahu, cele două părți convenind împreună că, indiferent de situarea în chestiune a UE, Federației Ruse, Chinei sau ONU, atitudinea față de Teheran trebuie să se înăsprească, iar din arsenalul de abordări nu are de ce să lipsească forța militară, subversiunea ori sabotajul, considerate legitime.
În 2017 Donald Trump l-a prezentat pe Qasem Soleimani, șeful forțelor de elită Brigăzile Quds, din cadrul Gărzilor Revoluționare ale Iranului, ca fiind, în opinia sa, o țintă legitimă; cel puțin așa a afirmat unul din foștii săi consilieri pe probleme de securitate, generalul locotenent în retragere, Herbert Raymond MacMaster.
Cu o reputație de inamic neînduplecat al SUA și Israelului, Qasem Soleimani a implicat deschis Brigăzile Quds atât în conflictul din Siria, cât și în Irak. Lupta împotriva Statului Islamic (Daesh) a permis Iranului să-și consolideze pozițiile atât în Siria cât și în Irak, ceea ce a alertat atât Israelul, cât și Departamentul Apărării SUA.
În ianuarie 2020, imediat după ce coborâse din avionul care l-a adus la Bagdad de undeva din Siria sau Liban și se îndrepta spre capitala irakiană, convoiul în care se afla Qasem Soleimani a fost atacat de o dronă a armatei americane, iar liderul militar iranian a fost ucis într-o explozie în urma căreia cadavrul i-a fost cu greu identificat.
Acțiunea militarilor americani a fost doar începutul. Iranul a răspuns cu declarații belicoase, dar fără a reuși să pună cu adevărat în pericol forțele militare ale SUA staționate în Irak sau în regiune, ori Israelul, așa cum se aștepta. În schimb, în cel puțin două situații, Israelul – așa cum s-a afirmat, dar nu s-a și probat – a reușit să ducă la capăt operațiuni pe teritoriul Iranului, eliminând un lider Al Qaeda protejat de Teheran, respectiv pe șeful programului nuclear iranian.
Mai întâi, în august 2020, numărul doi în ierarhia Al Qaeda, Abdullah Ahmed Abdullah, zis și Abu Muhammad al-Masri, a fost ucis în plin trafic în Teheran de focurile de armă trase de pe o motocicletă de doi asasini care au reușit să se facă nevăzuți și, se pare, să părăsească țara înainte de a fi identificați și reținuți. Ulterior s-a acreditat că cei doi erau agenți Mossad.
Analiștii au observat că, probabil, atacul autorizat de Ierusalim a avut două obiective principale: (i) să dovedească Iranului că forțele de securitate de la Teheran nu pot proteja pe nimeni dintre cei care se află pe lista neagră a serviciilor speciale israeliene și (ii) să răzbune cele 224 de victime americane ale atacurilor conduse de Abu Muhammad al-Masri împotriva ambasadelor din Kenia și Tanzania, în august 1998.
În autoturismul în care a fost ucis Abu Muhammad al-Masri se afla și fiica sa, Miriam, văduva lui Hamza bin Laden, fiul fostului lider Al Qaeda, Osama bin Laden.
Câteva luni mai târziu, în noiembrie 2020, o mitralieră puternică, comandată de la distanță, a fost dispozitivul cu care a fost asasinat Mohsen Fakhrizadeh-Mahabadi, omul de știință care conducea programul nuclear iranian. Potrivit BBC, autoturismul în care se afla Mohsen Fakhrizadeh a fost atacat atât cu rafale de mitralieră telecomandată, cât și cu un dispozitiv exploziv pe șoseaua ce lega Teheranul de orașul Absard.
Aceleași surse amintesc faptul că, în aprilie 2018, când premierul Benjamin Netanyahu a prezentat public arhivele nucleare iraniene sustrase de agenții Mossad, a insistat pe ideea că Mohsen Fakhrizadeh-Mahabadi este șeful programului și a îndemnat opinia publică să-i rețină numele.
Prin urmare nu a surprins aproape pe nimeni după atac că Teheranul, prin amiralul în retragere Ali Shamkhani, șef al Consiliului Național Suprem de Securitate, a indicat Israelul ca fiind în spatele asasinatului.
Până la moartea lui Mohsen Fakhrizadeh-Mahabadi, alți cinci membri ai echipelor științifice iraniene care dezvoltă programul nuclear, respectiv: Ardeshir Hosseinpou, Masoud Alimohammadi, Majid Shahriari, Darioush Rezaeinejad și Mostafa Ahmadi Roshan au fost uciși iar un al șaselea: Fereydoon Abbasi, a reușit să supraviețuiască. În toate cazurile filiera Mossad a fost considerată ca fiind dacă nu inițiatoarea, atunci cel puțin cea care a oferit antrenamentul și a planificat minuțios atacul.
De curând armata americană a deplasat un submarin nuclear în Golful Persic, prin Strâmtoarea Ormuz 2, acțiune urmată de punerea în marș, tot către Golful Persic, a unui submarin al marinei israeliene, pentru a transmite același mesaj de forță. Acțiunile coordonate ale SUA și Israelului au alertat și iritat în mod deosebit Iranul, care a amenințat că va răspunde pe măsură.
Într-o declarație publică, Abu al-Fadl Amoui, purtător de cuvânt al Comisiei parlamentare pentru Siguranță Națională și Politică Externă, a afirmat: „Israelul trebuie să știe că reacția noastră la agresiunile asupra securității naționale va fi puternică și masivă. Israelul caută pretexte pentru a genera tensiuni în regiune, pentru a crea haos în ultimele zile ale mandatului președintelui american Donald Trump.” 3
TURCIA, O NOUĂ AMENINȚARE SAU UN PARTENER?
Până în 1979, Turcia și Iranul au fost semnatare ale CENTO 4 (alături de Irak, Pakistan și Marea Britanie), cunoscut și ca Pactul de la Bagdad, susținut de Statele Unite ca fiind o alianță regională împotriva pericolului comunist, reprezentat de Uniunea Sovietică; pactul a fost dizolvat odată cu succesul revoluției islamice la Teheran.
Revoluția islamică a deteriorat relațiile Ankarei cu Teheranul, chiar dacă acestea nu au evoluat într-un conflict deschis, așa cum a fost cazul de pildă între Iran și Irak, sau între Iran și Israel. Totuși, ostilitatea Turciei față de regimul ayatolahilor a fost evidentă, Ankara susținându-l pe Saddam Hussein în conflictul cu Iranul. În schimb, Iranul se pare că furniza în secret materiale ce susțineau revolta kurzilor turci, chiar dacă oficial se opunea creării unui stat kurd.
Actualmente ecuația relațiilor dintre Turcia și Iran este într-o dinamică ce poate fi considerată oarecum previzibilă, date fiind evoluțiile din regiune în ultimii ani, dar și periculoasă în același timp. La mijloc, desigur, sunt interesele celor două puteri regionale care s-au ciocnit atât în Siria, cât și în Caucaz, în recenta escaladare a conflictului din Nagorno-Karabah.
Ultimul care a pus paie pe foc a fost, evident, Recep Tayyip Erdogan; prezent la Baku pentru a sărbători victoria azeră în urma recentului conflict cu armenii, președintele turc a recitat simbolic un poem care a agitat apele la Teheran, pentru că se referea la frontiera de pe râul Aras. Problema este că aproximativ două treimi dintre azeri nu trăiesc pe teritoriul actualului stat național Azerbaidjan, ci în nord-vestul Iranului.
Iranul a sprijinit obiectivele azere în privința enclavei Nagorno-Karabah, dar nu are cum să fie de acord și cu obiectivele otomanismului cu care Erdogan face paradă în ultimii ani. Prin urmare ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, a replicat printr-un tweet că: „Nu și-a dat seama (Erdongan, în discursul său public de la ceremoniile organizate la Baku) că subminează suveranitatea Republicii Azerbaidjan?„
Deși Iranul a conștientizat tot timpul că regimul Erdogan are ambiții care-i pot pune la un moment dat probleme de securitate, date fiind doctrinele: (i) otomanistă (o marotă ce are deja o anumită vechime în discursurile și acțiunea politică a președintelui turc) și (ii) de refacere a Califatului în Orientul Mijlociu (ceva mai nouă, subordonată ideilor otomaniste, dar afișată ca un subiect distinct, cu tot pachetul retoric aferent, inclusiv privind protectoratul asupra locurilor sfinte ale Ierusalimului), amploarea conflictului din Nagorno-Karabah se pare că a luat Teheranul pe nepregătite.
Modul în care a fost dus războiul și acordul de pace impus de Rusia a pus Iranul în fața mai multor evoluții care sunt departe de a-i aduce liniștea, cum ar fi:
(a) intensitatea conflictului și războiul dus cu drone (modelul israelian IAI Harop sau IAI Harpy 2 (5) și modelul turcesc Bayraktar TB2 (6) ), care au asigurat azerilor un incomparabil avantaj tactic, producând pierderi foarte grele armatei armene și câștigând astfel confruntarea;
(b) sprijinul logistic asigurat de Turcia, care a organizat deplasarea pe frontul azero-armean a unor trupe de mercenari din Siria;
(c) legarea victoriei Azerbaidjanului de obiectivele otomanismului, prin declarațiile lui Recep Tayyip Erdongan și ale apropiaților săi.
Faptul că Vladimir Putin și Serghei Lavrov s-au consultat, fie și formal, cu Turcia privind aranjamentul de pace din Nagorno-Karabah, dar nu a implicat Iranul (de exemplu în crearea coridorului Lachin care rămâne armean, va lega enclava Nakhchivan de Azerbaidjan și va fi folosit de ambele părți – Drumul Păcii) este încă un motiv de preocupare la Teheran.
Sunt observatori care consideră că iritarea Iranului se va vedea în modul în care Formatul Astana (Rusia – Turcia – Iran) va mai funcționa și da rezultate în Siria în viitorul imediat. Răcirea bruscă a relației Teheranului cu Ankara este însă o certitudine.
DOSARUL IRAN ȘI PROVOCĂRILE CE STAU ÎN FAȚA VIITOAREI ADMINISTRAȚII BIDEN
Se acreditează de către mai mulți observatori că planul de izolare al Iranului este unul susținut puternic de guvernele Benjamin Netanyahu ca fiind soluția pentru asigurarea securității statului Israel; acesta a fost respins de Administrația Obama (din care actualul președinte ales Joe Biden a făcut parte), dar puternic îmbrățișat de Administrația republicană Trump.
Pe de-o parte, Planul Trump (-Netanyahu) de pace pentru Orientul Mijlociu, anunțat în ianuarie 2020 (în care ginerele președintelui Jared Kushner, care este și consilier prezidențial, îndeplinește rolul de comunicator și negociator principal), a reușit să-i asigure statului Israel recunoașterea oficială din partea unor state arabe din Golf și a Sudanului, dar și să strângă foarte mult relațiile dintre Riad și Ierusalim.
Pe de altă parte, chiar dacă Casa Albă a retras precipitat forțele militare americane implicate în conflictul din Siria, aceste decizii nu au făcut altceva decât să ofere Israelului o și mai mare libertate de acțiune militară în regiune, țintele fiind desigur forțele regimului al-Assad, Hezbollah și forțele Brigăzilor Quds.
Poziționarea Turciei în Siria și retorica regimului lui Recep Tayyip Erdogan (care se erijează într-un nou lider al sunniților din Orientul Mijlociu și Nordul Africii), asezonată cu șarje antiamericane și fluturând mai nou teza unei Ankare protectoare a Ierusalimului arab, nu poate decât să convină guvernului lui Benjamin Netanyahu.
Față de situația pe care Administrația Obama a lăsat-o în regiune la final de mandat, nici ea una tocmai fericită, ceea ce moștenește astăzi viitoarea Administrație Biden reprezintă de departe o ecuație mult mai complicată. Joe Biden și viitorul său secretar de stat, Antony Blinken, ar trebui să identifice soluțiile diplomatice prin care să continue să sprijine câștigurile aduse de Planul Trump-Netanyahu, fără însă a ostiliza și mai mult Iranul, care trebuie convins să se întoarcă la dialog.
Într-o expunere a opiniilor sale cu privire la abordarea relației cu Iranul în cazul în care va câștiga alegerile, Joe Biden afirma, în septembrie ac.7: „Nu-mi fac iluzii în privința provocărilor pe care Iranul le ridică în fața intereselor de securitate ale Americii, ale partenerilor și aliaților noștri (…). Dar există și o altă cale, mai inteligentă, de a aborda dur relația cu Iranul, decât o face acum Trump. (…)
Dacă tragem linie Iranul este astăzi mai aproape să fabrice arma nucleară decât era atunci când Donald Trump a preluat administrația. Iar Trump nu are un răspuns serios față de această amenințare. În urmă cu cinci ani Rusia, China alături de aliații noștri din Europa aveau aceeași poziție, întărind-o pe aceea a Americii față de programul nuclear al Iranului. Astăzi suntem singuri.”
Este o realitate, totuși, că regimul de la Teheran se simte în corzi, chiar dacă folosește o retorică belicoasă împotriva inamicilor săi, cu precădere la adresa Israelului și a Statelor Unite. A eșuat sau nu a găsit un răspuns convingător nici după eliminarea lui Qasam Soleimani, nici când în plină stradă au fost eliminați Abu Muhammad al-Masri sau Mohsen Fakhrizadeh.
Alegerea lui Joe Biden și disensiunile dintre Likud și Coaliția Albastru&Alb care au condus la dizolvarea Knesset-ului sunt probabil primele vești bune din anul 2020 pentru regimul ayatolahilor. Este de bănuit, indiferent de retorica oficială, că Teheranul va fi gata să inițieze orice dialog diplomatic care-i va permite să elibereze din presiunea la care a fost supus de tandemul Trump-Netanyahu în ultimul timp. Donald are meritele sale, trebuie să recunoaștem.
Deocamdată Joe Biden se arată favorabil reluării negocierilor cu Iranul, pornind de la acordul (JCPOA) semnat în 2015. Și partenerii europeni testează Teheranul cu mesaje în aceeași direcție, respectiv Germania, Franța și Marea Britanie.
Heiko Maas, ministrul german de externe, a atenționat însă, într-un interviu acordat presei germane, că nu poate fi vorba pur și simplu de o reîntoarcere la termenii JCPOA; va fi nevoie de un acord suplimentar.
Foarte probabil și Iranul înțelege că negociatorii vor plusa, acum că Teheranul a fost pus cu spatele la zid. Hassan Rouhani, de exemplu, a anticipat și s-a grăbit să dea asigurări că țara sa se va reîntoarce la termenii negociați prin JCPOA în următoarea oră după ce SUA o vor face și a lăsat să se înțeleagă și că va lua în considerare, ca termeni de negociere, și alte chestiuni ce vor fi puse în discuție.
Pentru ca viitorul Acord Plus să aibă o șansă să se materializeze, punând astfel capăt și izolării Iranului, Statele Unite și ceilalți trei parteneri europeni (E3) parte a JCPOA îi vor solicita Iranului soluții acceptabile cel puțin pe alte două capitole de negociere în afara programului său nuclear, și anume:
(i) renunțarea la programul de dezvoltare a rachetelor balistice și de croazieră;
(ii) renunțarea la sprijinul acordat unor organizații militante este Hezbollah, considerate ca agenți non-statali care destabilizează Orientul Mijlociu.
Dacă reîntoarcerea la masa negocierilor va fi posibilă sau nu, dacă vor putea exista progrese sau dacă Teheranul va încerca doar să folosească oportunitatea pentru a-și reanaliza opțiunile, dacă Federația Rusă și China se vor alătura din nou negocierilor și dacă Congresul sau Israelul vor susține eventualul rezultat la care s-ar ajunge; toate acestea sunt necunoscute majore în acest moment, dificil de cuantificat și surmontat.
Occidentul va încerca (este și obligat să o facă) să tragă un folos în negocieri din poziția dificilă în care se găsește acum Iranul, doar că nu este foarte simplu. În primul rând, nu este foarte clar dacă Federația Rusă și China își vor menține în viitoarele negocieri aceeași abordare din 2015 sau vor decide să se repoziționeze și, dacă da, în ce mod o vor face.
Mai apoi, spre deosebire de anul 2015, Turcia, contraponderea Iranului din regiune (care în anii 2013 – 2015 era cel mai apropiat aliat al Occidentului în afara Israelului), s-a distanțat puternic de Statele Unite și de Uniunea Europeană; din punct de vedere strategic, obiectivele regimul autoritarist al lui Erdogan și ambițiile sale legate de Caucaz, Marea Mediterană, Nordul Africii și Orientul Mijlociu pot ajuta Iranul în negocieri.
Trăgând linie, Joe Biden a avut perfectă dreptate: Casei Albe și aliaților europeni ai SUA le este indispensabilă o poziționare inteligentă, în primul rând pentru a revitaliza și face funcțional formatul P5+1 și mai apoi pentru a adiționa JCPOA cu un Acord Suplimentar cu Iranul, negociat în cei mai buni termeni.
Un articol de Cristian Felea
