Undeva departe, în satele de la poalele munților Himalaya, bătrânii din Nepal se mai adună încă în jurul unei tăblii de lemn, cioplite sub forma unui caroiaj de cinci pe cinci, mutând de-a lungul intersecțiilor sale, cu o concentrare tăcută, piese sculptate în chip de tigri și capre. Jocul se numește Bagh-chal — în traducere literală „Mutarea Tigrului” — și se joacă aici de o mie de ani. Majoritatea tinerilor nepalezi nu a auzit niciodată de el, ceea ce este o rușine. Cu atât mai mult cu cât chiar acum, Bagh-chal este replicat pe o tablă de dimensiuni uriașe, în deșerturile și lanțurile muntoase din Asia de Vest.

Războiul dintre SUA, Israel și Iran este, pentru moment, înghețat. Washingtonul a respins propunerea Teheranului. Teheranul a respins-o pe cea a Washingtonului. După luni de atacuri aeriene, lupte prin intermediari și o monitorizare tensionată a prețului petrolului, conflictul s-a blocat într-un impas pe care nu și-l dorea niciuna din părți. Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, uitați pentru un moment de rapoartele institutelor de analiză. Scoateți, în schimb, o tablă de Bagh-chal.

Un joc al forțelor asimetrice

Bagh-chal nu este o confruntare rezonabilă, și tocmai aceasta este ideea. Meciul pune față în față două echipe rivale, pe care o să le numim ”tigrii” și ”caprele”. Patru tigri se luptă cu douăzeci de capre, pe un caroiaj de douăzeci și cinci de intersecții.

Tigrii sunt rapizi, agresivi și periculoși — pot sări peste capre, eliminându-le de pe tablă. Dacă prind cinci capre, câștigă jocul, iar misiunea lor este îndeplinită. Caprele, lente și slabe din punct de vedere individual, au o sarcină complet diferită: să încercuiască tigrii, să le blocheze orice mutare posibilă și să paralizeze complet partida.

Vorbim nu despre o problemă banală de matematică, ci despre un echilibru strategic. Cercetătorii Lim Yew Jin și Jurg Nievergelt au remarcat că atunci când ambii jucători evoluează optim, Bagh-chal se încheie întotdeauna cu o remiză. Numărul total de mutări posibile (arborele de joc) în Bagh-chal poate ajunge la 10^41, o complexitate comparabilă cu cea a șahului. Cu toate acestea, rezultatul va fi, în general, o victorie, o înfrângere sau o remiză. Tigrii sunt pur și simplu prea puternici pentru a fi învinși, însă pot suferi o înfrângere sau pot obține o remiză.

Ceea ce știu caprele, dar nu și strategii militari cu memorie scurtă, este că forța nu înseamnă întotdeauna victorie. Tigrul poate mânca patru capre fără a câștiga, totuși, partida. Forța fără poziționare este doar mândrie deșartă.

Ofensiva tigrilor

Operațiunea „Epic Fury” a fost inițiată de SUA și Israel pe 28 februarie 2026. A fost o acțiune de amploare, care a implicat atacuri asupra infrastructurii nucleare a Iranului, a centrelor de producție a rachetelor sale, a generalilor săi militari și chiar asupra reședinței liderului suprem. Tigrii au avut parte de Baze și sprijin din partea națiunilor Consiliului de Cooperare al Golfului, astfel încât, vreme de câteva săptămâni, și-au savurat partida din plin.

Capacitățile navale convenționale ale Iranului au fost grav afectate. Apărarea sa aeriană a fost străpunsă în mod repetat. Au fost uciși comandanți de rang înalt și s-au produs distrugeri care ar fi îngenuncheat pe oricine altcineva. Lumea privea. În privința țintelor dificile, planificatorii americani și israelieni și-au făcut foarte bine temele. Informațiile lor au fost bune, loviturile chirurgicale, iar execuția disciplinată.

Și, exact exact aici analogia cu Bagh-chal funcționează cel mai bine: un tigru care avansează prea repede în joc ajunge, în cele din urmă, să fie victima propriei sale forțe; el câștigă bătălie după bătălie, dar pierde războiul. Situația s-a ghidat după exact același scenariu: axa SUA-Israel a înregistrat succese pe bandă rulantă în timp ce, strategic, pierdea teren.

Geografia Iranului — Munții Zagros, facilitățile subterane dispersate, o rețea de forțe proxy extinsă în patru țări — a făcut ca o lovitură decisivă să fie aproape imposibil de dat. Fiecare atac care degrada un nod operațional activa alte trei. Strâmtoarea Hormuz a fost blocată. Infrastructura țărilor din Consiliul de Cooperare al Golfului a fost afectată de măsurile de retorsiune ale Iranului. Piețele globale de energie au luat-o razna. Ceea ce se voia a fi o campanie rapidă de constrângere a devenit, treptat, un război prelungit, de uzură.

Caprele stăpânesc tabla

Strategia Iranului din ultimele două decenii a fost aceea de a construi exact acel tip de reziliență care face aproape inutilă superioritatea convențională. Hezbollah în Liban, houthi în Yemen, diverse rețele de miliții extinse în Irak și Siria — acestea nu sunt pur și simplu proxy-uri „teroriste”, așa cum le-au numit americanii și israelienii. În termenii jocului de Bagh-chal, ele sunt capre plasate cu grijă pe tabla regională. Ele nu trebuie să învingă tigrul, ci doar să blocheze complet tabla de joc.

Și exact asta au făcut. În timp ce Iranul încasa lovituri devastatoare — mii de victime în rândul civililor, milioane de strămutați și daune semnificative aduse armatei sale convenționale, „mozaicul” arhitecturii sale de securitate națională a rezistat. Eliminarea liderilor de la conducere nu a provocat un colaps. Instituțiile s-au adaptat. Forțele proxy au umplut golurile. Suprema ironie a conflictului asimetric modern este că tabăra care încasează cele mai grele lovituri nu este neapărat și cea care pierde.

Aici prinde viață strategia „caprelor”. Să suporți pierderi, să rămâi unit, să te sacrifici când este necesar și să blochezi permanent calea spre victorie a tigrilor. O strategie care nu are nimic glorios și implică fără îndoială, o suferință extremă. Însă își atinge scopul. În aprilie 2026, când s-a ajuns la încetarea focului, situația reflecta exact această realitate. Iranul nu câștigase. America nu câștigase. Israelul nu câștigase. Tabla de joc fusese disputată până la remiză — nu pentru că cineva ar fi ales asta, ci pentru că jocul ambelor tabere, de-a lungul unor luni de conflict brutal, a generat exact rezultatul anticipat de matematica Bagh-chal.

Statele CCG, victime ale multipolarității

Statele Consiliului de Cooperare al Golfului merită, de asemenea, o mențiune specială, deoarece poziția lor în actuala conjunctură a fost extrem de delicată. Nominal, ele făceau parte din operațiunea ofensivă americano-israeliană [Când SUA a pornit operațiunea ofensivă, statele din Golf nu au avut puterea politică de a spune „nu”, sau de a evacua trupele americane de pe teritoriul lor. Așadar, au făcut parte din tabăra ofensivă, pentru că nu își puteau permite să rupă alianța cu Washingtonul; n. trad.)], devenind ținta represaliilor din partea Iranului, într-un conflict în care, de fapt, nu și-ar fi dorit, sub nicio formă, să fie implicate. Ceea ce te ajută să înțelegi că nu e deloc plăcut să fii prins la mijloc, între niște tigri și capre care se luptă pentru controlul unei table de joc.

În tot acest timp, China și Rusia au oferit Iranului acel tip de sprijin indirect — linii de salvare economice, paravan diplomatic, componente de armament — care a susținut formația de „capre” ori de câte ori aceasta s-ar fi putut clătina. Lumea multipolară pe care atât Moscova, cât și Beijingul o promovează de ani de zile a găsit o expresie concretă în acest conflict: dominanța tigrilor a fost contestată nu de un singur rival, ci de o schimbare structurală a modului de organizare al tablei de joc.

Lecțiile jocului

Bagh-chal nu a fost conceput ca o teorie politică. A fost creat ca divertisment, ca un test de inteligență între vecini, tocmai bun pentru serile lungi de iarnă. Însă jocurile care supraviețuiesc o mie de ani tind să aibă codificat în ele un adevăr profund despre lume. Căci nu a fost nicidecum prima situație în care un stat puternic a fost nevoit să să învețe o lecție importantă pe calea cea grea. Asia de Vest, la fel ca Bagh-chal, cere răbdare și disciplină tactică, nu grabă și violență. Caprele nu trebuie să behăie. Este suficient să rămână pe poziții.

Conflictul din Iran, din 2026, oferă câteva lecții asupra cărora merită să reflectăm:

  1. Superioritatea materială nu se traduce automat în victorie strategică. SUA și Israelul au avut avantaje convenționale copleșitoare. Au atins fiecare obiectiv de pe listele lor de ținte. Și, cu toate acestea, tot nu au putut forța Iranul să accepte deznodământul pe care și-l doreau.

  2. Rezistența este o formă de putere. Capacitatea Iranului de a absorbi loviturile și de a continua să funcționeze — din punct de vedere economic, militar și instituțional — a reprezentat, în sine, o armă strategică. Reziliența nu este pasivă. Ea este construcția deliberată a unui sistem proiectat să absoarbă șocurile.

  3. Victoria este un concept în continuă evoluție. Cu zece ani în urmă, rezolvarea „problemei iraniene” implica schimbarea regimului sau denuclearizarea totală. Acum, în urma operațiunii Epic Fury, există o conștientizare tacită a faptului că actualul echilibru bazat pe descurajare nucleară este tot ceea ce se mai poate obține în mod realist.

  4. Controlul tablei de joc contează mai mult decât numărul victimelor. Iranul nu s-a ridicat niciodată la nivelul puterii de foc a SUA. Nici nu a avut nevoie. A fost suficient doar să controleze o parte suficient de mare din spațiul regional — prin intermediul proxy-urilor, al geografiei și al pârghiilor economice — astfel încât nicio soluție simplă sau curată să nu fie accesibilă adversarilor săi.

Un avertisment vechi de o mie de ani

Să vezi cel mai sofisticat aparat militar al lumii ajungând la aceeași concluzie pe care sătenii nepalezi au integrat-o într-un joc cu statuete de lemn, în urmă cu un mileniu — iată un subtil exercițiu de smerenie!

Poți fi tigru. Poți fi mai rapid, mai puternic și mai bine înarmat. Poți captura capră după capră, simțind cum dinamica jocului este în favoarea ta. Pentru ca apoi să privești în sus și vezi că tabla de joc este încercuită. Orice cale de avansare este blocată. Nu ai fost înfrânt — ai fost imobilizat. Dar în acest joc, imoblizarea înseamnă înfrângere.

Bagh-chal e pe cale de dispariție. Tinerii nu îl mai joacă; ecranele sunt mai distractive decât niște statuete de lemn. Este regretabil, deoarece jocul poartă în sine un avertisment pe care ecranul nu îl poate transmite: în geopolitică, tabăra care pare câștigătoare la început nu este întotdeauna cea care va da mat.

Tigrii au atacat. Caprele și-au menținut formația.Teatrul de operațiuni rămâne, pentru moment, disputat — ceea ce înseamnă că jocul își urmează, de fapt, scenariul dintotdeauna.

 

Bhim Bhurtel este profesor universitar. Predă Economia Dezvoltării (Development Economics) și Economia Politică Globală în cadrul programului de masterat de la Nepal Open University. Între anii 2009 și 2014, a fost directorul executiv al Nepal South Asia Center, un prestigios grup de reflecție (think-tank) din Kathmandu axat pe strategii de dezvoltare în Asia de Sud. Scrie frecvent analize de geopolitică tăioase pentru publicații mari precum Asia Times și The Kathmandu Post. Are un stil care îmbină adesea elemente de cultură locală, filosofie sau istorie cu analizele militare sau economice dure.

Linkurile justificative care facilitează verificarea informațiilor pot fi găsite în materialul de bază după care s-a făcut traducerea (nota trad.)

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici