Ceea ce urmează este o traducere în limba engleză a unui articol de Andrea Zhok, publicat inițial în limba italiană pe canalul său de Telegram.[1] La analiza impecabilă ca întotdeauna a autorului, aș adăuga doar că, în viziunea mea, problema este, de fapt, mult mai profundă, depășind simpla privare socio-economică, inegalitatea și dominația tehno-fascistă. Impresia mea este că aceste izbucniri de violență sunt, de asemenea, o reflectare a vidului nihilist în care s-au scufundat societățile occidentale — o revoltă disperată împotriva unui sistem tot mai incapabil să ofereun nivel de trai elementar, dar și împotriva unei culturi complet incapabile să dea un sens vieții oamenilor. Când lipsa de sens, anxietatea, vidul emoțional și deznădejdea devin o stare de fapt cvasi-generalizată, rezultatul va fi, inevitabil, depresia colectivă— sau violența.

 

Imaginile cu flăcările cuprinzând primăria din Limoges și cu clopotnița acesteia prăbușindu-se au făcut înconjurul lumii. Astfel de episoade nu pot fi decât condamnate, la fel cum nu pot fi decât condamnate jafurile care au însoțit protestele în multe părți ale Franței.

Și totuși, dacă ne-am opri la acest nivel de reflecție, am face doar un exercițiu clasic de conservatorism mic-burghez — care își are justificările sale, dar care este și dramatic de limitat. A începe să predici despre mașini arse și vitrine sparte, fără a privi mai în profunzime, arată doar că nu s-a înțeles încă gravitatea situației în care ne aflăm.

Ceea ce vedem astăzi în Franța — și, sub diferite forme, în multe alte țări europene deja (Spania, Portugalia, Albania, Belgia și, relativ de curând, și Italia) —nu este nici pe departe un incident irațional. Unele evenimente istorice par absurde la o analiză superficială, dar își dezvăluie logica internă atunci când sunt plasate într-o perspectivă de ansamblu.

Raționalitatea nu exclude durerea și nici nu garantează dreptatea.

Trebuie să ne obișnuim cu două niveluri de analiză: unul la care anumite fapte și anumiți indivizi pot fi calificați drept barbari, vandali, necivilizați; și un altul la care înțelegem că istoria este întotdeauna un fluviu care poartă cu sine dărâmături și cadavre — fără a putea fi oprit cu predici moralizatoare.

Ceea ce se întâmplă are o logică colectivă de fier, chiar dacă cei care iau parte la aceste evenimente au de multe ori doar o înțelegere limitată a ei, sau nu au niciun fel de înțelegere.

De mulți ani încoace, popoarele Europei își percep clasele conducătoare ca pe un organism tehnocratic anonim — un zid de cauciuc autopropulsat care se mișcă pe „pilot automat”, complet indiferent la nevoile populației. Convingerea acestor elite tehnocratice legate de lumea financiară a fost că vor putea adormi conștiințele cu opiul contemporan al poporului, mass-media (divertismentul și infodivertismentul), și că recalacitranții vor putea fi îmblânziți  prin măsuri restrictive (o lovitură de pulan ici, un cont bancar blocat dincolo, o ajustare a legii electorale azi, niște alegeri anulate mâine și așa mai departe).

Presupunerea generală a conducătorilor Europei — tacită și nepusă la îndoială — este că nu trebuie să stai la discuții cu plebea, ci, doar să alternezi, pur și simplu, morcovul și bățul.

Tot ce se spune public este întotdeauna manipulator, fără excepție — cu excepția acelor situații în care un adevăr poate fi el însuși folosit pentru a manipula. Discursul public a devenit un spectacol nesfârșit care păstrează din ce în ce mai puține aparențe de credibilitate.

Astfel, nimeni în toate mințile nu crede cu adevărat că Rusia este pe cale să ne invadeze, dar acest lucru nu împiedică legiuni de nulități să repete zilnic această gogoriță, cu o mină imperturbabilă. Și, bineînțeles, toată lumea știe că, în acest joc al poveștilor de adormit copiii debitate de o presă plătită, singurul lucru care contează — singurul punct fix în mijlocul circumstanțelor schimbătoare — este intenția de a dispune arbitrar de resursele publice și de a le direcționa către interese private.

Pe scurt, clasa conducătoare s-au obișnuit de mult timp să trateze poporul ca pe o vită mută, căreia nu i se datorează nicio justificare rațională și care trebuie stăpânită cu lingușiri selective și privilegii țintite pe de o parte, iar pe de alta, prin neutralizare totală.

Iar acest mecanism chiar poate funcționa o lungă perioadă de timp. Până la un moment dat… încetează să mai funcționeze. Aceasta se întâmplă în momentul în care mult prea mulți oameni pierd mult prea mult pentru a-și mai permite să rămână în starea de abulie de până atunci. „A pierde mult prea mult” nu înseamnă aici că devin muritori de foame. Într-o societate modernă oamenii ating un prag insuportabil al lipsurilor cu mult înainte de a „muri de foame”.

Astăzi, de pildă, a nu-ți putea permite o mașină sau internet înseamnă să fii rupt de lume, de muncă, de viața socială, de viața însăși. Iar faptul că mașinile și telefoanele mobile au fost cândva bunuri de lux nu înseamnă nimic: acesta este acum noul prag de „participare la viața comună”, cel care separă viața de non-viață.

Atunci când iluzia să se destrame, cei puși doar să tragă, precum vitele de povară și cărora li se aruncă din când în când pâine și circ, slujbe de rahat și iluzii ieftine la televizor, nu sunt — și nu vor fi — receptivi la predici despre decența publică, respect față de proprietate, venerație pentru monumente și altele asemenea.

Cei care dau foc mașinilor, clădirilor istorice și magazinelor sunt lipsiți de repere culturale și morale. Dar adevărații vinovați, cei care ar trebui puși să plătească, sunt elitele de la vârf care  și-au dorit și au cultivat această deprivare, crezând că le servește propriilor interese.

Astăzi, oala sub presiune este pe cale să explodeze. Chiar dacă acest val se va potoli, am văzut deocamdată doar începutul, deoarece clasele conducătoare ale Europei nu au puterea — nici materială și nici nici mentală — să schimbe direcția. Așa că puneți-vă centurile de siguranță: urmează urgia.

 

[1] Textul tradus  în limba engleză de Thomas Fazi, a fost retradus de noi în limba română.

Andrea Zhok este un filosof și eseist italian, profesor de Antropologie Filosofică și Filosofie Morală la Universitatea din Milano. În spațiul public european, este recunoscut pentru analizele sale critice la adresa neoliberalismului, tehnocrației și transformărilor socio-politice contemporane. Zhok analizează modul în care decizia politică a fost înstrăinată de voința populară și transferată către organisme tehnocratice și piețe financiare. În lucrările sale, el investighează fundamentele acțiunii umane, etica și valoarea bunurilor comune în fața mercantilizării tuturor sferelor vieții. A scris intens despre instrumentalizarea crizelor (economice, pandemice, geopolitice) pentru aplicarea de măsuri de control social și disciplinare a populației.

Thomas Fazi este scriitor, jurnalist și traducător. Printre cărțile lui amintim: The Battle for Europe: How an Elite Hijaked a Continent and How We Can Take It Back, Reclaiming the State și Die Brüsseler Tyrannei: oder Der diskrete Staatsstreich (The Brussels Empire: The EU’s Silent Coup Against Democracy)

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Linkurile de verificare a informației pot fi găsite în articolul originar

Fotografie generată de Gemini