Harry Scherer

New York a devenit cel mai recent stat din SUA care permite transformarea decedaților în compost. Totul va fi țărână dar, Omule, ești varză, și în varză te vei întoarce” – aceasta pare a fi ultima actualizare a Genezei care a început să își facă drum prin legislațiile statale.

”Compostarea umană” – cunoscută și sub denumirea de reducere organică naturală – constă în închiderea unui cadavru într-un vas plin cu așchii de lemn, lucernă și paie, timp de o lună. Microorganismele descompun rămășițele, lăsând familiilor îndoliate un pământ care poate fi utilizat la fertilizarea copacilor, florilor, sau a legumelor.

Casele funerare holistice, cum ar fi Colorado’s Natural Funeral consideră compostarea umană drept o ”blândă reîntoarcere la țărână, o prefacere a trupului omenesc în pământ viu”.

Doar că toată povestea asta conține câteva neajunsuri grave.

O cultură care vrea ca morții săi să servească aceluiași scop ca frunzele de fenicul și cojile de ouă este o cultură aflată în agonie – numai o cultură muribundă se poate încumeta să tragă un folos material din cadavre.

În momentul morții, trupul este separat de esența lui, sufletul nemuritor, și devine amintire. Materia, odinioară vie, începe să se descompună, semnalând  că trupul și-a îndeplinit scopul.

Viziunea despre moarte oferită de compostarea umană este schizofrenică. Pe de o parte, se încearcă prelungirea vieții decedatului, permițându-i-se să contribuie la ecologia vechii sale grădini și să rămână oarecum în memoria celor dragi. Dar, într-un alt sens, perioada de doliu a familiei se scurtează, prin deplasarea atenției de la omul care a fost și la sufletul său etern, către actuala întrebuințare a cadavrului.

Ce ai putea să-i spui prietenului tău, aflat lângă sicriul din paie reciclabile al maică-si? ”Ei bine, cel puțin o să-ți îngrașe grădina”, nu este o cugetare consolatoare.

Într-o perioadă de la șase până la opt săptămâni, părul, unghiile, pielea și oasele decedatului vor fi transformate în îngrășământ și utilizate ca atare. Un trup care a fost cândva o unitate compactă dispare dintr-o dată, în neant. Este aceeași problemă care apare la împrăștierea cenușii, după încinerare: morții tăi nu se mai odihnesc într-un anumit loc ci sunt ”undeva pe-acolo”. Compostul este aruncat să îngrașe pământul și câinele vecinului îl sapă un pic, răspunzând chemării naturii.

Utilizarea rămășițelor umane pentru a obține compost nu este un înlocuitor crocant și sănătos al industriei morții, sau al Vieții de Apoi. Dimpotrivă, compostarea umană este cadavrul putred al unui materialism barbar, care se străduie să transfere duhul materiei însuflețite în rădăcina de țelină.

Activiștii pro-compostare umană se prevalează frecvent de beneficiile pentru mediu. Dar atât scopurile cât și mijloacele lor rămân echivoce. ”Salvarea planetei” și ”combaterea schimbărilor climatice” sunt obiective nobile, dar speculative. Nu putem confunda scopul cel bun al ameliorării solului cu mijlocul oribil al transformării corpurilor umane în gunoi. Rezultatele la care se referă cioclii verzi pentru a justifica procedeul – renunțarea la ”practicile toxice”, protecția mediului natural și așa mai departe – sunt onorabile deși, în mare parte, teoretice. De asemenea, referindu-se la un eveniment pe care îl consideră pur fizic, ei folosesc adesea un limbaj spiritual și, desigur, nu o să-i putem învinovăți pentru asta. Însă, așa cum se spune, drumul spre iad e pavat cu bune intenții.

Am putea încerca să explicăm ”trend-ul” compostării umane ca fiind oarecum echivalent cu obsesia boomer pentru plantarea copacilor sau pentru cine știe ce ”cale” neo-transcedentală. Dar nu trebuie să ne imaginăm că ”procedura” în sine va rămâne rară, doar pentru că susținătorii ei sunt niște excentrici. Activiștii obțin sprijin cultural pentru problemele lor de nișă, mai ales atunci când legea le permite sau codifică practica. Problemele sociale care constituie motorul alegerilor – avortul, sinuciderea asistată, căsătoria homosexuală, marihuana recreațională etc. – înainte de a fi acceptate la nivel național, au fost mai întâi revoluționare la nivel de stat. Și astfel, cele cinci state care au legalizat compostarea umană înaintea New-York-ului nu ar trebui să surprindă: Washington, Colorado, Oregon, Vermont și California.

În cele din urmă, poate că efectul cel mai îngrijorător al compostării umane – și, poate, cel mai intenționat – va fi uitarea morții. Existența cimitirelor este binefăcătoare pentru cei vii la fel de mult ca și pentru cei morți, pentru că ele sunt o amintire fizică a faptului că suntem muritori. În centrul Romei există o criptă subterană ai cărei pereți sunt acoperiți cu cranii și oase ale călugărilor capucini. Pe o placă din capelă stă scris: ”Am fost ca tine cândva, vei fi ca noi”. Abia atunci când vom uita acest lucru moartea ne va învinge irevocabil.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Harry Scherer este redactor la The American Conservative. Este licențiat în filozofie, politică și economie (PPE), istorie și latină al Universității Mount St. Mary din Emmitsburg, Maryland. Acolo el a co-fondat și continuă să consilieze un jurnal numit The Brownson Record și a fost, de asemenea, redactor șef al ziarului local, Emmitsburg New-Journal. Harry provine din Pittsburgh, Pennsylvania.