Stimați cititori,
Pictura secolului al XVIII-lea în Europa a fost marcată de trecerea de la grandoarea barocului și clasicismului târziu către eleganța rococo-ului, urmată în a doua jumătate a veacului de reîntoarcerea la rigoare prin neoclasicism și de dezvoltarea genurilor realiste (natură moartă, portret, scenă de gen).
Pictura rococo. Preluate din arhitectură, elemente ale stilului Rocaille au apărut în opera unor pictori francezi, inclusiv pentru pitorescul detaliilor; curbe și contracurbe; disimetrie care a înlocuit mișcarea barocului cu exuberanță. Principalul promotor, a fost Antoine Watteau , în special în Pelerinajul spre Cythera (1717), Luvru , într-un gen numit Fête galante care înfățișează scene cu tineri nobili adunați pentru a sărbători într-un cadru pastoral. Watteau a murit în 1721, la vârsta de treizeci și șapte de ani, dar opera sa a continuat să aibă influență pe tot parcursul restului secolului. O versiune a picturii lui Watteau, intitulată Pelerinajul spre Cythera, a fost achiziționată de Frederic cel Mare al Prusiei în 1752 sau 1765 pentru a decora palatul său din Charlottenburg , Berlin.
Succesorul lui Watteau și al stilului Fête Galante în pictura decorativă a fost François Boucher (1703–1770), pictorul preferat al Doamnei de Pompadour . Printre lucrările sale se numără senzuala Toaletă a lui Venus (1746), care a devenit unul dintre cele mai cunoscute exemple ale stilului. Boucher a participat la toate genurile vremii, proiectând tapiserii, modele pentru sculptură în porțelan, decoruri pentru Opera și Opéra-Comique din Paris. Picturi cu teme de sărbători galante și mitologice de Boucher, au decorat faimosul salon al Hôtel Soubise din Paris (1735–1740). Un alt pictor rococo este Jean Honoré Fragonard (1732–1806).
Jean-Antoine Watteau (1684 –1721) este un pictor francez. Din Wikipedia aflăm că, picturile lui Watteau creează o atmosferă ireală, înfățișând o fericire intangibilă. Curtea regală și teatrul erau temele predilecte ală artistului. Tehnica utilizată și preferința pentru culorile vii îi constituie un omagiu adus lui Rubens, însă stilul elegant și sensibilitatea lirică aparțin în întregime lui Watteau. Melancolia și sentimentul efemerității transpare întotdeauna în scenele aparent idilice.
Watteau joacă un rol fundamental în înnoirea picturii franceze și devine creatorul unui nou gen, intitulat „serbări galante”, popular în arta rococo-ului. Pictura sa deschide drumul lui Boucher și Fragonard.
În 1712, Watteau, se înscrie din nou la concursul organizat de Academie, reușind să câștige premiul finanțat de rege, constând într-o călătorie la Roma. Watteau este primit în rândurile Academiei ca membru titular. Tema operei pe care artistul – în calitate de nou membru al Academiei – trebuie să o încredințeze instituției este la libera lui alegere. Vor trece însă cinci ani până la desăvârșirea operei Pelerinajul spre Citera, insula Afroditei, tărâmul idilic al iubirii, distracțiilor și plăcerilor. Artistul prezintă o scenă deschisă, ca un evantai, al cărei ritm cromatic este dictat de folosirea unor suprafețe intense de culoare, care atrag atenția privitorului.
Pelerinajul spre Citera, 1717
Perspectiva
Scena prezentată în tabloul Perspectiva (1715), executat pentru bogatul său prieten, Pierre Crozat, se desfășoară în luminișul unei păduri. Natura monumentală, stranie este alcătuită din copaci ireali, care par să iasă în afara pânzei. Atitudinea personajelor și modul lor de prezentare dictează impresia generală pe care o trezește opera, denotă o forță de expresie rar întâlnită.
Diana la scăldat (1715)
Pentru a picta Diana la scăldat (1715), Watteau se inspiră dintr-un desen al lui Louis de Boullogne (1654-1733), conferind zeiței înfățișarea unei persoane aparținând epocii contemporane artistului. Atmosfera erotică a tabloului vine în contrast cu reprezentarea tradițională a Dianei și prevestește picturile lui Renoir.
Propunere indecentă
Tabloul Propunere indecentă (1716) se caracterizează prin atmosfera de zburdălnicie frivolă într-un peisaj întins, încadrat de două șiruri de copaci, adăpostind unul dintre cele mai frumoase ceruri din pictura franceză.
Compoziția Plăcerile balului (1717), asemănătoare tabloului Plăcerile pastorale (1718) de mai târziu, denotă frumusețe și eleganță. Societatea aleasă, împărțită în grupuri, are ocupații inutile și insignifiante, dar, evident, extraordinar de plăcute. Culorile delicate ale veșmintelor dau iluzia unei atmosfere de vis și subliniază dimensiunea atemporală a scenei reprezentate: iubirea și jocurile dezinvolte sunt nemuritoare.
Plăcerile balului
François Boucher (1703 – 1770) este un pictor francez, reprezentant tot al stilului rococo, portretist remarcabil, renumit pentru picturile sale idilice și senzuale, cu tematică bucolică sau alegorică. Reflectare fidelă a vieții de curte a Franței din timpul domniei regelui Ludovic al XV-lea, opera lui exprimă gusturile societății, atmosfera și stilul de viață al unei epoci dominate de hedonism și erotism. Talentul multilateral al artistului transpare din opere dintre cele mai variate. Boucher a fost un creator de scene pastorale, a realizat un număr mare de peisaje, scene de viață, portrete și tablouri cu tematică mitologică, a proiectat tapiserii, decoruri de teatrale și figurine de porțelan. Provenind dintr-un mediu social modest, Boucher a reușit să facă o carieră extraordinară: a lucrat pentru regele Ludovic al XV-lea, pentru metresa acestuia, marchiza de Pompadour, pentru manufacturile regale, pentru curțile regale ale altor țări, pentru colecționari particulari, tablourile sale fiind primite cu entuziasm de public și de critici.
În anul 1734, Boucher repurtează primele succese cu adevărat importante. La 30 ianuarie a prezentat juriului tabloul Rinaldo și Armida și a fost primit în Academie ca pictor de scene istorice, gen considerat de cea mai prestigioasă categorie.
Rinaldo și Armida
Pe 3 august 1739 primește vizita contelui Carl Gustav Tessin, ambasadorul Suediei în Franța. Acesta vine însoțit de pictorul Gustav Lundberg (1695-1786), care – în 1742 – va picta portretul lui Boucher. În numele principesei Luiza Ulrika, ambasadorul comandă un tablou cu tema Triumful lui Venus. Acest tablou, înainte de a fi expediat la în Suedia, repurtează un succes răsunător la Salon. Tema zeiței Venus respiră exuberanță și are calitatea de a fi integrată pe fundaluri din cele mai variate, ea oferă în același timp artistului prilejul de a prezenta trupuri goale de femei, surprinse în diferite atitudini.
Triumful lui Venus
Să vedem și alte capodopere ale artistului…
Diana ieşind din baie, 1742
Fântâna iubirii, 1756
Toaleta lui Venus
Jean-Honoré Fragonard (1732 – 1806) este un pictor francez, reprezentant al stilului rococo din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Totuși, deoarece a creat în toate stilurile epocii, nu poate fi perfect încadrat într-un anumit curent. Fragonard a fost un pictor al scenelor de dragoste subtile și frivole în genul „fêtes galantes”, abordând teme îndrăznețe, care nu dăunează totuși înțelegerii caracterului inovator al creației artistului. Când pictează portrete, impresionează prin îndemânarea extraordinară, iar tablourile sale cu teme istorice uimesc pe reprezentanții neoclasicismului academic.
Tabloul Leagănul (1767) este replica unei compoziții mai vechi (1752), plină de farmec, în care, în jocul aparent nevinovat, se strecoară impulsii senzoriale tulburătoare, operă realizată pe vremea când Fragonard lucra în atelierul lui Boucher. De data aceasta, în mijlocul unei vegetații abundente și proaspete, o tânără femeie îl incită pe bărbatul ascuns printre tufele de la picioarele statuii lui Cupidon, prin balansul leagănului care îi descoperă goliciunea gambelor.
Leagănul
Dacă impresioniștii au fost foarte fascinați de Leagănul, compoziția Femei la scăldat (1765) va influența întreaga pictură franceză modernă a secolului al XIX-lea. Este un vârtej amețitor, impetuos, în care artistul se lasă pradă culorii, înviorând personajele feminine și pictând abundenta vegetație din jurul lor.
Femei la scăldat
Iată și alte picturi ale lui Fragonard
Declarație de dragoste
Jocul de-a Baba-Oarba, ca. 1776
Stimați cititori, deși genul intitulat „serbări galante”, popular în arta rococo-ului, despre care am vorbit, nu se încadrează neapărat în genul peisagistic, doresc să remarcăm modul în care peisajul face parte din compoziție, chiar din subiect. Peisajul este cel care realizează atmosfera scenei pictate și nu mai este numai un detaliu decorativ…În curând peisajul va deveni subiect în sine…
Rubrică realizată de Cezar Corâci – membru UZPR
