Pictura și Patimile Mântuitorului

Pictura și Patimile Mântuitorului

Recunoașteți poate stilul…Rafael Divinul…unii dintre noi poate au avut sansa sa vada tabloul…La concurenta cu El Greco, Caravaggio, Rubens sau in sculptura Michelangelo, Rafael picteaza o capodopera….O puteti vedea in Vila Borgese din Roma…

Desi un subiect „clasic” in pictura ănainte și în timpul Renasterii abordarea fiecărui artist este unica, este proprie și subiectivă. Nu sunt descrieri canonice ale Evangheliilor, nici măcar in iconografia bizantina, ortodoxă.

Dar să plecăm de la începuturi…Crucea nu lipsește și nu poate lipsi niciodată! Dar cum a apărut crucea ?

Cruce creștină

Crucea creștină este cel mai cunoscut simbol al creștinismului. Cuvântul cruce’ vine din limba latină de la crux, crucis și corespunde grecescului σταυρός (stauros), care înseamnă stâlp (un par înfipt în pământ)

Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite și în același timp printre cele mai vechi. El se găsește pictat sau scrijelit în peșterile preistoriei (epoca de piatră), iar în Europa preromană și precreștină el a fost un simbol preferat al celților (monezile lor ne stau mărturie).

Știm însă cu siguranță că el a fost preluat ca simbol legat de divinități odată cu apariția civilizațiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mâna diverșilor zei egipteni reprezentați de oamenii acelor timpuri, sau pe sarcofagele și pereții mormintelor lor. Sensul ei era acela al vieții (imortalității)

La apariția lui, creștinismul a integrat și el simbolul acesta străvechi, regăsit în multe culturi anterioare.

«Cruce» are două sensuri: un sens material, și un sens moral.

În limba latină cuvântul ia primul sens pe la anul 264 înaintea erei creștine, și servea la pedepsirea sclavilor, răufăcătorilor și furilor, care nu erau cetățeni romani.

În liturgică, «cruce» poate avea înțelesul de crucifix, ori de cruce manuală.

Origine : „Aproape în toată lumea antică au fost găsite diferite obiecte care aveau ca semn distinctiv cruci de diverse forme și care datau din perioade mult mai vechi decât era creștină. India, Siria, Persia și Egiptul ne furnizează nenumărate exemple. … Folosirea crucii ca simbol religios în timpurile precreștine și printre popoarele necreștine poate fi considerată aproape universală și, în majoritatea cazurilor, legată de o formă oarecare de adorare a naturii.“ — Encyclopedia Britannica (1946), vol. VI, p. 753.

„Este straniu, totuși adevărat, că, cu mult înainte de nașterea lui Cristos și de atunci încoace, crucea era folosită ca simbol sacru în țări în care nu ajunseseră învățăturile Bisericii. … Grecii, care i se închinau lui Bachus, tirienii, care i se închinau lui Tamuz, caldeenii, care i se închinau lui Bel, și scandinavii, care i se închinau lui Odin, toți au folosit un obiect cruciform în închinarea adusă acestora.“ — The Cross in Ritual, Architecture, and Art, de G. S. Tyack (Londra, 1900), p. 1.

Ne amintim însă că împăratul Constantin era un închinător la zeul Soare și că nu a aderat la «Biserică» decât la un sfert de secol după ce avusese viziunea unei astfel de cruci pe cer.“ — The Companion Bible, apendicele nr. 162; vezi și The Non-Christian Cross, p. 133–141.

De la Plaut, crucea ia și sensul moral, intrând chiar în proverbe, desemnând un chin moral, sau chiar călăul.

Crucea apare în Noul Testament, în Evanghelia după Marcu VIII:34: «Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea, și să mă urmeze», cuvinte pe care le-ar fi rostit Iisus din Nazaret. Crucea apare nu doar în Noul Testament, ci și în felurite reprezentări, fiind unul dintre cele mai vechi simboluri creștine. Ea este menționată și în scrierile creștine din secolele I-III (precum „Constituțiile Apostolice”, „Epistola către Barnaba” etc.).

Mai târziu, sensul spiritual de «chin moral» va fi lărgit, pentru a vorbi de dogma creștină a ispășirii.

Dar să vorbim despre Patimile Mântuitorului …

 Drumul Crucii

Drumul Crucii sau Via Dolorosa (în latină, cu sensul de „Calea durerii”, „Calea îndurerată”, „Calea suferinței” sau „Calea dureroasă”) este o rută aflată în Orașul Vechi din Ierusalim despre care tradiția creștină spune că este drumul pe care Iisus Hristos a umblat, purtând crucea, spre locul sau de răstignire. Traseul de la vestul Fortăreței Antonia⁠(en), lângă „Poarta Leilor”, actualmente în Cartierul musulman, la nord de Muntele Templului, și până la Biserica Sfântului Mormânt, aflată în așa numitul Cartier creștin, acoperă o distanță de aproximativ 600 de metri și este un loc celebru de pelerinaj al creștinilor. Traseul actual a fost stabilit din secolul al XVIII-lea, înlocuind diferite versiuni anterioare.

Drumul cuprinde, după tradiție, 14 opriri legate de întâmplări trăite de Iisus pe acest parcurs: într-una din ele a căzut, în alta și-a întâlnit mama etc. Nouă din aceste opriri sunt localizate în lungul acestui drum, pe când ultimele cinci se află toate în Biserica Sfântului Mormânt.

Numele „Via dolorosa” a intrat în limbajul comun, ca o metaforă pentru o cale sau o trăire plină de obstacole și suferințe.

Nu vom vorbi despre fiecare oprire pe drumul crucii si nici nu vom analiza Evanghelia. Vom lăsa pictura să „vorbească”.

Isus purtându-și crucea – Rafael Santio

Despre Rafael Sanzio, cunoscut și ca Rafael sau Raffaello ( 1483 – 1520) am mai vorbit. Pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul din cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor. Moartea sa prematură a pus capăt unei cariere excepționale.

La  sfârșitul anului 1508 ia parte la decorarea „stanze”-lor – camerele apartamentului papal din Vatican . Stilul fin și generos al lui Rafael l-a încântat în așa măsură pe papă, încât a dat ordin să fie acoperite cu vopsea picturile altor maeștri, pentru ca gloria realizării frescelor din acele încăperi să-i revină exclusiv lui Rafael. Execuția acestei lucrări durează până în anul 1517. Picturile și decorațiunile sale grandioase care au stârnit admirația locuitorilor Romei.il determina pe noul papă, Leon al X-lea sa ii incredinteze in1514 dupa moartea lui Bramante conducerea lucrărilor de construcție a Bazilicii Sfântul Petru.

Giorgio Vasari, biograful artiștilor Renașterii italiene, el însuși pictor, notează: „Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc ca și cum ar fi orbit”.

Fiind în slujba Vaticanului, Rafael  a pictat numeroase compoziții pe teme religioase. Tehnica folosită a fost fie uleiul pe lemn, fie fresca.

Am văzut deja ca Rafael a lăsat în urma sa o operă impresionantă. Încă în timpul vieții a fost considerat unul din cei mai mari artiști ai epocii. Multe generații de tineri pictori învață din desenele sale ce se găsesc în numeroase muzee ale lumii.    

 Mormântul lui Hristos – Caravaggio

Caravaggio a creat unul dintre cele mai admirate altare ale sale, Mormântul lui Hristos , în 1603-1604 pentru a doua capelă din dreapta în Santa Maria in Vallicella ( Biserica Nuova ), o biserică construită pentru Oratoriul Sfântului Filip Neri . [1] O copie a picturii se află acum în capelă, iar originalul se află în Pinacoteca Vaticanului . Pictura a fost copiată de artiști la fel de diversi ca Rubens ,  Fragonard , Géricault și Cézanne.

La 11 iulie 1575, Papa Grigore al XIII-lea (1572-1585) a emis o bulă care confirmă formarea unei noi societăți numită Oratoriu și îi acordă biserica Santa Maria din Vallicella. In reconstrucția planificată a Bisericii Noi s-a decis dedicarea tuturor altarelor Fecioarei. Începând din transeptul din stânga și continuând în jurul celor cinci capele de pe ambele părți ale naosului spre transeptul din dreapta, altarele sunt dedicate Prezentării Templului , Buna Vestire , Vizitarea , Nașterea Domnului , Adorația păstorilor, Circumcizia , Răstignirea , Pietà , Învierea , Înălțarea, Pogorârea Duhului Sfânt , Adormirea Maicii Domnului și Încoronarea .

Îngropare a fost probabil planificat și a început în 1602/3.

Capela în care pictura Ingropare a fost expusa, a fost dedicata Pietà , și a fost fondata de Pietro Vittrice , un prieten al Papei Grigorie al XIII – lea. Capella della Pietà a ocupat o poziție „privilegiată” în Biserica Nuova: Liturghia putea fi celebrată din ea și i s-au acordat indulgențe speciale. 

Pictura a fost universal admirată și descrisă de critici precum Giulio Mancini , Giovanni Baglione (1642),  Gian Pietro Bellori (1672)  și Francesco Scanelli (1657).

Pictura a fost dusă la Paris în 1797 pentru Muzeul Napoléon , a revenit la Roma și a fost instalată la Vatican în 1816.

Hristos din picturile italienie mor, în general, fără sânge și se prăbușesc Ca și cum ar sublinia incapacitatea lui Hristos mort de a simți durerea, o mână intră în rana de lângă el. Corpul său este mai degrabă un barbat musculos, si nu corespunde descrierii obișnuite.

Doi bărbați poartă trupul. Ioan Evanghelistul , identificat doar prin aspectul său tineresc și pelerina roșie, îl susține pe Hristos mort pe genunchiul drept și cu brațul drept, deschizând accidental rana. Nicodim (cu fața lui Michelangelo ) apucă genunchii în brațe, cu picioarele plantate la marginea plăcii. Caravaggio echilibrează poziția stabilă și demnă a corpului și eforturile instabile ale purtătorilor.

În timp ce fețele sunt importante în pictură în general, în Caravaggio este important să menționăm întotdeauna către ce direcționează brațele. Skyward în Conversia Sfântului Pavel pe drumul spre Damasc , spre Levi în Chemarea Sfântului Matei . Aici, brațul căzut al lui Dumnezeu mort și giulgiul imaculat ating piatra; îndurerată Maria din Cleofas gesticulează către Cer . În anumite privințe, acesta a fost mesajul lui Hristos: Dumnezeu a venit pe pământ și omenirea s-a împăcat cu cerurile.

În centru se află Maria Magdalena, uscându-și lacrimile cu o batistă albă, cu fața umbrită. Tradiția susținea ca Fecioara Maria să fie descrisă ca fiind veșnic tânără, dar aici Caravaggio o pictează pe Fecioară ca pe o femeie în vârstă. Figura Fecioarei Maria este, de asemenea, parțial ascunsă în spatele lui Ioan; o vedem în veșmintele unei călugărițe și brațele ei sunt întinse în lateral, imitând linia pietrei pe care stau. Mâna ei dreaptă planează deasupra capului lui de parcă ar fi întins mâna să-l atingă. Văzute împreună, cele trei femei constituie expresii diferite, complementare ale suferinței.

Pietà lui Michelangelo (1498–1499), Bazilica Sf. Petru , Vatican si V Pietà florentină a lui Michelangelo (1547–1553), Museo dell’Opera del Duomo, Florența

Compoziția lui Caravaggio pare, de asemenea, legată de Pietà a lui Michelangelo aflata in Basilica Sfântul Petru (mai ales în figura Madonnei), și Pietà  florentină (Museo dell’Opera del Duomo, Florența), din care ia figura lui Nicodim . În acest din urmă caz, Caravaggio copiaza autoportretul lui Michelangelo in propria pictură.

Deși Înmormântarea lui Hristos a lui Caravaggio este legată de Pieta a lui Michelangelo, nu este o Pietă pentru că, chiar dacă există prezența Fecioarei Maria în pictură, nu sunt numărul și tipurile de personaze prezențe.

Caravaggio stabilește, de asemenea, o legatura cu Raphael folosind ca sursă pentru grupul principal, cel de la Vila Borghese al lui Rafael . Această comparație contrastează idealismul înaltei Renașteri cu propriul naturalism al lui Caravaggio.

Înmormântarea lui Hristos a lui Caravaggio nu este o înmormântare, deoarece trupul lui Hristos nu este coborât pe un mormânt, ci este așezat pe o lespede de piatră.

Si din nou Rafael…    

 Pictura lui Caravaggio este un omolog vizual al Liturghiei, cu Înmormântarea ca fundal. Actul juxtapunând perfect corpul din imagine pe măsură ce preotul intonează „Acesta este chiar corpul meu”.

Depunerea lui Jacopo Pontormo (aprox. 1525–1528) din Florența îndeplinește o funcție similară, afișată în mod similar peste un altar. Astfel de imagini sunt mai degrabă prezentări ale Corpusului Domini decât picturi ale depunerii înmormântării lui Hristos.

 Începând cu secolul al XVII-lea, imaginea lui Caravaggio a fost considerată o scenă de înmormântare activă. Această interpretare s-a bazat pe formula eroică derivată din surse antice, cea a lui Adonis sau Meleager : capul aruncat în spate și un braț atârnându-se flanc de lateral. Într-adevăr, Depunerea de la Vila Borghese a lui Rafael este un exemplu al acestei formule.

Începând cu secolul al XVII-lea, imaginea lui Caravaggio a fost considerată o scenă de înmormântare activă. Această interpretare s-a bazat pe formula eroică derivată din surse antice, cea a lui Adonis sau Meleager : capul aruncat în spate și un braț atârnându-se flanc de lateral. Într-adevăr, Depunerea Borghese a lui Rafael este un exemplu al acestei formule.

Plasarea trupului lui Hristos pe o piatră plată a avut de asemenea precedente în pictură, în special Rogier van der Weyden lui Lamentation în Galeria Uffizi , Florența.

Înmormântarea – Peter Paul Rubens

Despre Peter Paul Rubens (1577–1640), am mai vorbit. A fost probabil cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens a fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca 1.400 de tablouri și execută sute de desene.

Ne reamintim ca la vârsta de 21 de ani, fiind deja pictor independent, Rubens este primit în breasla de pictori a orașului Antwerpen, dar – la sfatul maestrului său – se hotărăște să plece în Italia.

Rubens călătorește mai întâi la Veneția, unde descoperă pictura lui Tiziano, pentru care are o deosebită admirație. La Mantua este fascinat de decorațiile din Camera degli Sposi realizate de Andrea Mantegna și de frescele executate de Giulio Romano. În Florența execută schițe după Bătălia de la Anghiari a lui Leonardo da Vinci și studiază sculpturile de la mormintele familiei de Medici ale lui Michelangelo. La Roma are posibilitatea să studieze operele lui Michelangelo din Capella Sixtină, stampele lui Rafael de la Vatican, picturile lui Caravaggio, precum și sculptura antică. Anii petrecuți în Italia s-au concretizat în opere destinate prințului Vincenze Gonzaga din Mantua, în pictura unui triptic destinat capelei Santa Croce in Gerusalemme din Roma, precum și în executarea portretelor unor aristocrați din Genova.

În 1608 Rubens se întoarce în Antwerpen, unde este numit pictor de curte al arhiducelui Albert. În anul următor se căsătorește cu Isabelle Brandt, fiica unui celebru avocat și umanist din Antwerpen. În 1611 Rubens termină tripticul Înălțarea crucii și începe lucrul la Coborârea de pe cruce, ambele opere destinate catedralei din Antwerpen.

 

Peter Paul Rubens încetează din viață la 30 mai 1640 si este înmormântat în biserica Sfântul Iacob din Antwerpen, chiar sub tabloul pictat de el, Sacra Conversazione.

 

Dezbrăcarea lui Hristos – El Greco

Dezbrăcarea lui Hristos sau El Expolio ( latină : Exspolĭum ) este un tablou de El Greco început în vara anului 1577 și finalizat în primăvara anului 1579 pentru Altarul mare al sacristiei a Catedralei din Toledo . La sfârșitul anului 2013 a fost expus temporar la Prado din Madrid (împreună cu celelalte El Grecos), după o perioadă de lucrări de curățare și conservare; a fost returnat la Toledo în 2014.

 

Este una dintre cele mai cunoscute opere ale lui El Greco. Un document datat 2 iulie 1577 care se referă la acest tablou este cea mai veche dovada a prezenței lui El Greco în Spania.

Pictura îl arată pe Hristos privind în sus spre Cer cu o expresie de seninătate; Figura sa idealizată pare separată de ceilalți oameni și de violența care îl înconjoară. O figură îmbrăcată în negru în fundal arată spre Hristos în mod acuzator, în timp ce alți doi se ceartă despre cine va avea hainele Sale. Un bărbat în verde la stânga lui Hristos Îl ține ferm cu o frânghie și este pe cale să-și smulgă haina în pregătirea crucificării sale . În dreapta jos, un bărbat în galben se apleacă peste cruce și găureste o gaură pentru a facilita introducerea unui cui care să fie străpuns prin picioarele lui Hristos. Chipul radiant al Mântuitorului este juxtapus violent figurilor grosolane ale călăilor, care sunt strânși în jurul Lui creând o impresie de tulburare cu mișcările, gesturile și lăncile lor.

Hristos este îmbrăcat într-o haină roșie aprinsă; pe această tunică roșie El Greco și-a concentrat toată forța expresivă a artei. Îmbrăcămintea mov (un simbol metonimic al pasiunii divine) este întinsă într-un pli ușor; doar perechea cromatică de galben și albastru din prim-plan ridică o notă separată care abordează, în putere, imnul glorificant al roșu.

În prim-planul stâng, cele trei Maria contemplă scena cu suferință. Prezența lor a fost contestată de către autoritățile Catedralei, deoarece acestea nu sunt menționate ca prezente în acest moment în Evanghelii. Greco a preluat probabil acest detaliu, împreună cu alții ca frânghia din jurul încheieturilor lui Hristos, din relatarea din Meditațiile despre patimile lui Iisus Hristos de Sfântul Bonaventură .  Plasarea calailor mai sus decât capul lui Hristos a fost, de asemenea, citată de comisarii Catedralei .

În proiectarea compoziției pe verticală și compactă în prim-plan, El Greco pare să fi fost motivat de dorința de a arăta asuprirea lui Hristos de către crudii săi chinuitori. Figura lui Hristos, robustă, înaltă și liniștită, domină centrul compoziției care este construită vertical ca un perete.  El Greco a ales o metodă de eliminare a spațiului care este comună manieristilor din mijlocul și sfârșitul secolului al XVI-lea . Potrivit lui Wethey, El Greco „probabil a reamintit picturile bizantine târzii în care suprapunerea capetelor rând după rând este folosită pentru a sugera o mulțime”.

Harold Wethey consideră pictura ca o „capodoperă de o extraordinară originalitate”.  Efectul puternic al picturii depinde în special de utilizarea sa originală și puternică a culorii. Se amintește ceva din efectul marilor imagini ale Mântuitorului în arta bizantină ; până la această dată dezbrăcarea era un subiect rar în arta occidentală.  Motivul aglomerării în jurul lui Hristos sugerează o cunoaștere a operelor artiștilor din nord, cum ar fi Bosch (cea mai bună colecție a cărora a aparținut lui Filip al II-lea); figura care pregătește Crucea ar putea fi derivată din figura similară care se gaseste în tapiseria și desenele lui Rafael. Altarul original din lemn aurit pe care El Greco l-a proiectat pentru pictură a fost distrus, dar micul său grup sculptat al Miracolului Sfântului Ildefonso supraviețuiește încă .

 

În ciuda criticilor comisarilor Catedralei, pictura a avut un succes enorm; în prezent, sunt cunoscute peste 17 versiuni ale picturii.  Două versiuni foarte reduse sunt în general acceptate ca din mâna lui El Greco însuși; este posibil să fi fost un studiu de schiță de ulei sau, mai probabil, o înregistrare de studio a compoziției. Alte versiuni si replici pot fi, de asemenea, în întregime sau parțial realizate de artist. Un autograf sau o copie de studio din 1581-1586 se află în Muzeul de Arte Frumoase din Lyon din 1886.

O variantă c.1600 a operei se află în Galeria Națională din Oslo , Norvegia – aceasta este atribuită artistului. Altul din Alte Pinakothek, München este considerat a fi o schiță pregătitoare pentru lucrarea principală.

Nu putem să încheiem fără a ura tuturor cititorilor noștri: Un Paște fericit alături de cei dragi !

 

Rubrica realizată de Cezar Corâci – membru UZPR