Pictura, Patimile Mântuitorului și Învierea

Il Spasimo, Isus purtându-și crucea, de Rafael, 1516- detaliu

Recunoașteți poate stilul…Rafael Divinul…unii dintre noi poate au avut sansa sa vada tabloul…La concurenta cu El Greco, Caravaggio, Rubens sau in sculptura Michelangelo, Rafael picteaza o capodopera….O puteti vedea in Vila Borgese din Roma…

Desi un subiect „clasic” in pictura ănainte și în timpul Renasterii abordarea fiecărui artist este unica, este proprie și subiectivă. Nu sunt descrieri canonice ale Evangheliilor, nici măcar in iconografia bizantina, ortodoxă.

Dar să plecăm de la începuturi…Crucea nu lipsește și nu poate lipsi niciodată! Dar cum a apărut crucea ?

Cruce creștină

Crucea creștină este cel mai cunoscut simbol al creștinismului. Cuvântul cruce’ vine din limba latină de la crux, crucis și corespunde grecescului σταυρός (stauros), care înseamnă stâlp (un par înfipt în pământ)

Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite și în același timp printre cele mai vechi. El se găsește pictat sau scrijelit în peșterile preistoriei (epoca de piatră), iar în Europa preromană și precreștină el a fost un simbol preferat al celților (monezile lor ne stau mărturie).

Știm însă cu siguranță că el a fost preluat ca simbol legat de divinități odată cu apariția civilizațiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mâna diverșilor zei egipteni reprezentați de oamenii acelor timpuri, sau pe sarcofagele și pereții mormintelor lor. Sensul ei era acela al vieții (imortalității)

La apariția lui, creștinismul a integrat și el simbolul acesta străvechi, regăsit în multe culturi anterioare.

«Cruce» are două sensuri: un sens material, și un sens moral.

În limba latină cuvântul ia primul sens pe la anul 264 înaintea erei creștine, și servea la pedepsirea sclavilor, răufăcătorilor și furilor, care nu erau cetățeni romani.

În liturgică, «cruce» poate avea înțelesul de crucifix, ori de cruce manuală.

Origine : „Aproape în toată lumea antică au fost găsite diferite obiecte care aveau ca semn distinctiv cruci de diverse forme și care datau din perioade mult mai vechi decât era creștină. India, Siria, Persia și Egiptul ne furnizează nenumărate exemple. … Folosirea crucii ca simbol religios în timpurile precreștine și printre popoarele necreștine poate fi considerată aproape universală și, în majoritatea cazurilor, legată de o formă oarecare de adorare a naturii.“ — Encyclopedia Britannica (1946), vol. VI, p. 753.

„Este straniu, totuși adevărat, că, cu mult înainte de nașterea lui Cristos și de atunci încoace, crucea era folosită ca simbol sacru în țări în care nu ajunseseră învățăturile Bisericii. … Grecii, care i se închinau lui Bachustirienii, care i se închinau lui Tamuz, caldeenii, care i se închinau lui Bel, și scandinavii, care i se închinau lui Odin, toți au folosit un obiect cruciform în închinarea adusă acestora.“ — The Cross in Ritual, Architecture, and Art, de G. S. Tyack (Londra, 1900), p. 1.

Ne amintim însă că împăratul Constantin era un închinător la zeul Soare și că nu a aderat la «Biserică» decât la un sfert de secol după ce avusese viziunea unei astfel de cruci pe cer.“ — The Companion Bible, apendicele nr. 162; vezi și The Non-Christian Cross, p. 133–141.

De la Plaut, crucea ia și sensul moral, intrând chiar în proverbe, desemnând un chin moral, sau chiar călăul.

Crucea apare în Noul Testament, în Evanghelia după Marcu VIII:34: «Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea, și să mă urmeze», cuvinte pe care le-ar fi rostit Iisus din Nazaret. Crucea apare nu doar în Noul Testament, ci și în felurite reprezentări, fiind unul dintre cele mai vechi simboluri creștine. Ea este menționată și în scrierile creștine din secolele I-III (precum „Constituțiile Apostolice”, „Epistola către Barnaba” etc.).

Mai târziu, sensul spiritual de «chin moral» va fi lărgit, pentru a vorbi de dogma creștină a ispășirii.

Dar să vorbim despre Patimile Mântuitorului …

 Drumul Crucii

Drumul Crucii sau Via Dolorosa (în latină, cu sensul de „Calea durerii”, „Calea îndurerată”, „Calea suferinței” sau „Calea dureroasă”) este o rută aflată în Orașul Vechi din Ierusalim despre care tradiția creștină spune că este drumul pe care Iisus Hristos a umblat, purtând crucea, spre locul sau de răstignire. Traseul de la vestul Fortăreței Antonia⁠(en), lângă „Poarta Leilor”, actualmente în Cartierul musulman, la nord de Muntele Templului, și până la Biserica Sfântului Mormânt, aflată în așa numitul Cartier creștin, acoperă o distanță de aproximativ 600 de metri și este un loc celebru de pelerinaj al creștinilor. Traseul actual a fost stabilit din secolul al XVIII-lea, înlocuind diferite versiuni anterioare.

Drumul cuprinde, după tradiție, 14 opriri legate de întâmplări trăite de Iisus pe acest parcurs: într-una din ele a căzut, în alta și-a întâlnit mama etc. Nouă din aceste opriri sunt localizate în lungul acestui drum, pe când ultimele cinci se află toate în Biserica Sfântului Mormânt.

Numele „Via dolorosa” a intrat în limbajul comun, ca o metaforă pentru o cale sau o trăire plină de obstacole și suferințe.

Nu vom vorbi despre fiecare oprire pe drumul crucii si nici nu vom analiza Evanghelia. Vom lăsa pictura să „vorbească”.

Isus purtându-și crucea – Rafael Santio

Despre Rafael Sanzio, cunoscut și ca Rafael sau Raffaello ( 14831520) am mai vorbit. Pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul din cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor. Moartea sa prematură a pus capăt unei cariere excepționale.

La  sfârșitul anului 1508 ia parte la decorarea „stanze”-lor – camerele apartamentului papal din Vatican . Stilul fin și generos al lui Rafael l-a încântat în așa măsură pe papă, încât a dat ordin să fie acoperite cu vopsea picturile altor maeștri, pentru ca gloria realizării frescelor din acele încăperi să-i revină exclusiv lui Rafael. Execuția acestei lucrări durează până în anul 1517. Picturile și decorațiunile sale grandioase care au stârnit admirația locuitorilor Romei.il determina pe noul papă, Leon al X-lea sa ii incredinteze in1514 dupa moartea lui Bramante conducerea lucrărilor de construcție a Bazilicii Sfântul Petru.

Giorgio Vasari, biograful artiștilor Renașterii italiene, el însuși pictor, notează: „Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc ca și cum ar fi orbit”.

Fiind în slujba Vaticanului, Rafael  a pictat numeroase compoziții pe teme religioase. Tehnica folosită a fost fie uleiul pe lemn, fie fresca.

Am văzut deja ca Rafael a lăsat în urma sa o operă impresionantă. Încă în timpul vieții a fost considerat unul din cei mai mari artiști ai epocii. Multe generații de tineri pictori învață din desenele sale ce se găsesc în numeroase muzee ale lumii.    

Il Spasimo, Isus purtându-și crucea, de Rafael, 1516

 Mormântul lui Hristos – Caravaggio

Caravaggio a creat unul dintre cele mai admirate altare ale sale, Mormântul lui Hristos , în 1603-1604 pentru a doua capelă din dreapta în Santa Maria in Vallicella ( Biserica Nuova ), o biserică construită pentru Oratoriul Sfântului Filip Neri . [1] O copie a picturii se află acum în capelă, iar originalul se află în Pinacoteca Vaticanului . Pictura a fost copiată de artiști la fel de diversi ca Rubens ,  Fragonard , Géricault și Cézanne.

Mormantul lui Hristos-Caravaggio – Pinacoteca Vatican

La 11 iulie 1575, Papa Grigore al XIII-lea (1572-1585) a emis o bulă care confirmă formarea unei noi societăți numită Oratoriu și îi acordă biserica Santa Maria din Vallicella. In reconstrucția planificată a Bisericii Noi s-a decis dedicarea tuturor altarelor Fecioarei. Începând din transeptul din stânga și continuând în jurul celor cinci capele de pe ambele părți ale naosului spre transeptul din dreapta, altarele sunt dedicate Prezentării Templului , Buna Vestire , Vizitarea , Nașterea Domnului , Adorația păstorilorCircumcizia , Răstignirea , Pietà , Învierea , Înălțarea, Pogorârea Duhului Sfânt , Adormirea Maicii Domnului și Încoronarea .

Îngropare a fost probabil planificat și a început în 1602/3.

Capela în care pictura Ingropare a fost expusa, a fost dedicata Pietà , și a fost fondata de Pietro Vittrice , un prieten al Papei Grigorie al XIII – lea. Capella della Pietà a ocupat o poziție „privilegiată” în Biserica Nuova: Liturghia putea fi celebrată din ea și i s-au acordat indulgențe speciale. 

Pictura a fost universal admirată și descrisă de critici precum Giulio Mancini , Giovanni Baglione (1642),  Gian Pietro Bellori (1672)  și Francesco Scanelli (1657).

Pictura a fost dusă la Paris în 1797 pentru Muzeul Napoléon , a revenit la Roma și a fost instalată la Vatican în 1816.

Hristos din picturile italienie mor, în general, fără sânge și se prăbușesc Ca și cum ar sublinia incapacitatea lui Hristos mort de a simți durerea, o mână intră în rana de lângă el. Corpul său este mai degrabă un barbat musculos, si nu corespunde descrierii obișnuite.

Doi bărbați poartă trupul. Ioan Evanghelistul , identificat doar prin aspectul său tineresc și pelerina roșie, îl susține pe Hristos mort pe genunchiul drept și cu brațul drept, deschizând accidental rana. Nicodim (cu fața lui Michelangelo ) apucă genunchii în brațe, cu picioarele plantate la marginea plăcii. Caravaggio echilibrează poziția stabilă și demnă a corpului și eforturile instabile ale purtătorilor.

În timp ce fețele sunt importante în pictură în general, în Caravaggio este important să menționăm întotdeauna către ce direcționează brațele. Skyward în Conversia Sfântului Pavel pe drumul spre Damasc , spre Levi în Chemarea Sfântului Matei . Aici, brațul căzut al lui Dumnezeu mort și giulgiul imaculat ating piatra; îndurerată Maria din Cleofas gesticulează către Cer . În anumite privințe, acesta a fost mesajul lui Hristos: Dumnezeu a venit pe pământ și omenirea s-a împăcat cu cerurile.

În centru se află Maria Magdalena, uscându-și lacrimile cu o batistă albă, cu fața umbrită. Tradiția susținea ca Fecioara Maria să fie descrisă ca fiind veșnic tânără, dar aici Caravaggio o pictează pe Fecioară ca pe o femeie în vârstă. Figura Fecioarei Maria este, de asemenea, parțial ascunsă în spatele lui Ioan; o vedem în veșmintele unei călugărițe și brațele ei sunt întinse în lateral, imitând linia pietrei pe care stau. Mâna ei dreaptă planează deasupra capului lui de parcă ar fi întins mâna să-l atingă. Văzute împreună, cele trei femei constituie expresii diferite, complementare ale suferinței.

Pietà lui Michelangelo (1498–1499), Bazilica Sf. Petru , Vatican si V Pietà florentină a lui Michelangelo (1547–1553), Museo dell’Opera del Duomo, Florența

Compoziția lui Caravaggio pare, de asemenea, legată de Pietà a lui Michelangelo aflata in Basilica Sfântul Petru (mai ales în figura Madonnei), și Pietà  florentină (Museo dell’Opera del Duomo, Florența), din care ia figura lui Nicodim . În acest din urmă caz, Caravaggio copiaza autoportretul lui Michelangelo in propria pictură.

Deși Înmormântarea lui Hristos a lui Caravaggio este legată de Pieta a lui Michelangelo, nu este o Pietă pentru că, chiar dacă există prezența Fecioarei Maria în pictură, nu sunt numărul și tipurile de personaze prezențe.

Caravaggio stabilește, de asemenea, o legatura cu Raphael folosind ca sursă pentru grupul principal, cel de la Vila Borghese al lui Rafael . Această comparație contrastează idealismul înaltei Renașteri cu propriul naturalism al lui Caravaggio.

Înmormântarea lui Hristos a lui Caravaggio nu este o înmormântare, deoarece trupul lui Hristos nu este coborât pe un mormânt, ci este așezat pe o lespede de piatră.

Si din nou Rafael…    

Depunerea lui Rafael (1507), Galleria Borghese , Roma

 Pictura lui Caravaggio este un omolog vizual al Liturghiei, cu Înmormântarea ca fundal. Actul juxtapunând perfect corpul din imagine pe măsură ce preotul intonează „Acesta este chiar corpul meu”.

Depunerea lui Jacopo Pontormo (aprox. 1525–1528) din Florența îndeplinește o funcție similară, afișată în mod similar peste un altar. Astfel de imagini sunt mai degrabă prezentări ale Corpusului Domini decât picturi ale depunerii înmormântării lui Hristos.

 Începând cu secolul al XVII-lea, imaginea lui Caravaggio a fost considerată o scenă de înmormântare activă. Această interpretare s-a bazat pe formula eroică derivată din surse antice, cea a lui Adonis sau Meleager : capul aruncat în spate și un braț atârnându-se flanc de lateral. Într-adevăr, Depunerea de la Vila Borghese a lui Rafael este un exemplu al acestei formule.

Depunerea lui Jacopo Pontormo (aprox. 1525–1528)

Începând cu secolul al XVII-lea, imaginea lui Caravaggio a fost considerată o scenă de înmormântare activă. Această interpretare s-a bazat pe formula eroică derivată din surse antice, cea a lui Adonis sau Meleager : capul aruncat în spate și un braț atârnându-se flanc de lateral. Într-adevăr, Depunerea Borghese a lui Rafael este un exemplu al acestei formule.

Rogier van der Weyden, Lamentation (aprox. 1460–1463), Galeria Uffizi, Florența

Plasarea trupului lui Hristos pe o piatră plată a avut de asemenea precedente în pictură, în special Rogier van der Weyden lui Lamentation în Galeria Uffizi , Florența.

Înmormântarea – Peter Paul Rubens

Despre Peter Paul Rubens (15771640), am mai vorbit. A fost probabil cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens a fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca 1.400 de tablouri și execută sute de desene.

Ne reamintim ca la vârsta de 21 de ani, fiind deja pictor independent, Rubens este primit în breasla de pictori a orașului Antwerpen, dar – la sfatul maestrului său – se hotărăște să plece în Italia.

Rubens călătorește mai întâi la Veneția, unde descoperă pictura lui Tiziano, pentru care are o deosebită admirație. La Mantua este fascinat de decorațiile din Camera degli Sposi realizate de Andrea Mantegna și de frescele executate de Giulio Romano. În Florența execută schițe după Bătălia de la Anghiari a lui Leonardo da Vinci și studiază sculpturile de la mormintele familiei de Medici ale lui Michelangelo. La Roma are posibilitatea să studieze operele lui Michelangelo din Capella Sixtină, stampele lui Rafael de la Vatican, picturile lui Caravaggio, precum și sculptura antică. Anii petrecuți în Italia s-au concretizat în opere destinate prințului Vincenze Gonzaga din Mantua, în pictura unui triptic destinat capelei Santa Croce in Gerusalemme din Roma, precum și în executarea portretelor unor aristocrați din Genova.

În 1608 Rubens se întoarce în Antwerpen, unde este numit pictor de curte al arhiducelui Albert. În anul următor se căsătorește cu Isabelle Brandt, fiica unui celebru avocat și umanist din Antwerpen. În 1611 Rubens termină tripticul Înălțarea crucii și începe lucrul la Coborârea de pe cruce, ambele opere destinate catedralei din Antwerpen.

 

Peter Paul Rubens încetează din viață la 30 mai 1640 si este înmormântat în biserica Sfântul Iacob din Antwerpen, chiar sub tabloul pictat de el, Sacra Conversazione.

 

Peter Paul Rubens, Înmormântarea (1611/12), National Gallery of Canada

Dezbrăcarea lui Hristos – El Greco

Dezbrăcarea lui Hristos sau El Expolio ( latină : Exspolĭum ) este un tablou de El Greco început în vara anului 1577 și finalizat în primăvara anului 1579 pentru Altarul mare al sacristiei a Catedralei din Toledo . La sfârșitul anului 2013 a fost expus temporar la Prado din Madrid (împreună cu celelalte El Grecos), după o perioadă de lucrări de curățare și conservare; a fost returnat la Toledo în 2014.

 

Dezbrăcarea lui Hristos  – El Greco – Sacristia Catedralei Toledo

Este una dintre cele mai cunoscute opere ale lui El Greco. Un document datat 2 iulie 1577 care se referă la acest tablou este cea mai veche dovada a prezenței lui El Greco în Spania.

Pictura îl arată pe Hristos privind în sus spre Cer cu o expresie de seninătate; Figura sa idealizată pare separată de ceilalți oameni și de violența care îl înconjoară. O figură îmbrăcată în negru în fundal arată spre Hristos în mod acuzator, în timp ce alți doi se ceartă despre cine va avea hainele Sale. Un bărbat în verde la stânga lui Hristos Îl ține ferm cu o frânghie și este pe cale să-și smulgă haina în pregătirea crucificării sale . În dreapta jos, un bărbat în galben se apleacă peste cruce și găureste o gaură pentru a facilita introducerea unui cui care să fie străpuns prin picioarele lui Hristos. Chipul radiant al Mântuitorului este juxtapus violent figurilor grosolane ale călăilor, care sunt strânși în jurul Lui creând o impresie de tulburare cu mișcările, gesturile și lăncile lor.

Hristos este îmbrăcat într-o haină roșie aprinsă; pe această tunică roșie El Greco și-a concentrat toată forța expresivă a artei. Îmbrăcămintea mov (un simbol metonimic al pasiunii divine) este întinsă într-un pli ușor; doar perechea cromatică de galben și albastru din prim-plan ridică o notă separată care abordează, în putere, imnul glorificant al roșu.

În prim-planul stâng, cele trei Maria contemplă scena cu suferință. Prezența lor a fost contestată de către autoritățile Catedralei, deoarece acestea nu sunt menționate ca prezente în acest moment în Evanghelii. Greco a preluat probabil acest detaliu, împreună cu alții ca frânghia din jurul încheieturilor lui Hristos, din relatarea din Meditațiile despre patimile lui Iisus Hristos de Sfântul Bonaventură .  Plasarea calailor mai sus decât capul lui Hristos a fost, de asemenea, citată de comisarii Catedralei .

În proiectarea compoziției pe verticală și compactă în prim-plan, El Greco pare să fi fost motivat de dorința de a arăta asuprirea lui Hristos de către crudii săi chinuitori. Figura lui Hristos, robustă, înaltă și liniștită, domină centrul compoziției care este construită vertical ca un perete.  El Greco a ales o metodă de eliminare a spațiului care este comună manieristilor din mijlocul și sfârșitul secolului al XVI-lea . Potrivit lui Wethey, El Greco „probabil a reamintit picturile bizantine târzii în care suprapunerea capetelor rând după rând este folosită pentru a sugera o mulțime”.

Harold Wethey consideră pictura ca o „capodoperă de o extraordinară originalitate”.  Efectul puternic al picturii depinde în special de utilizarea sa originală și puternică a culorii. Se amintește ceva din efectul marilor imagini ale Mântuitorului în arta bizantină ; până la această dată dezbrăcarea era un subiect rar în arta occidentală.  Motivul aglomerării în jurul lui Hristos sugerează o cunoaștere a operelor artiștilor din nord, cum ar fi Bosch (cea mai bună colecție a cărora a aparținut lui Filip al II-lea); figura care pregătește Crucea ar putea fi derivată din figura similară care se gaseste în tapiseria și desenele lui Rafael. Altarul original din lemn aurit pe care El Greco l-a proiectat pentru pictură a fost distrus, dar micul său grup sculptat al Miracolului Sfântului Ildefonso supraviețuiește încă .

 

În ciuda criticilor comisarilor Catedralei, pictura a avut un succes enorm; în prezent, sunt cunoscute peste 17 versiuni ale picturii.  Două versiuni foarte reduse sunt în general acceptate ca din mâna lui El Greco însuși; este posibil să fi fost un studiu de schiță de ulei sau, mai probabil, o înregistrare de studio a compoziției. Alte versiuni si replici pot fi, de asemenea, în întregime sau parțial realizate de artist. Un autograf sau o copie de studio din 1581-1586 se află în Muzeul de Arte Frumoase din Lyon din 1886.

O variantă c.1600 a operei se află în Galeria Națională din Oslo , Norvegia – aceasta este atribuită artistului. Altul din Alte Pinakothek, München este considerat a fi o schiță pregătitoare pentru lucrarea principală.

Învierea lui Hristos – Bellini

Giovanni Bellini zis și Giambellino (n. 1430 – d. 29 noiembrie 1516) a fost un pictor italian renascentist, reprezentant al școlii venețiene. Tatăl său a fost renumitul pictor Jacopo Bellini, iar cumnatul său – cunoscutul artist italian Andrea Mantegna. Giovanni Bellini a schimbat cu totul caracterul picturii venețiene, rupând definitiv cu stilul gotic.

Tatăl pictorului, Jacopo Bellini, a fost unul dintre maeștrii picturii gotice venețiene. Data nașterii lui Giovanni Bellini nu se cunoaște cu precizie,

În 1450 Giovanni are deja propriul lui atelier, la parohia San Lio. Lucrează împreună cu fratele său la câteva opere. Prima comandă serioasă o primește în anul 1464, când trebuie să realizeze un poliptic pentru Biserica dei Santi Giovanni e Paolo (San Zanipolo) din Veneția. Opera a terminat-o prin anul 1468.

Arta lui Bellini datorează mult culturii dale umaniste și numeroaselor legături ale artistului cu alți creatori. Albrecht Dürer vizitează Veneția în anul 1506 și vorbește cu mare entuziasm despre colegul său din Veneția: „Deși nu mai este tânăr, el este cel mai bun dintre toți pictorii”. Bellini este în relații apropiate cu pictorii școlii din Padova. Și oamenii de cultură contemporani lui l-au influențat.

În 1507, moare fratele său Gentile Bellini. Giovanni moștenește de la el caietele cu schițe ale tatălui lor, care îl inspiră la înnoirea stilului propriu. În același an termină ultimele picturi din sala de consiliu a Palatului Dogilor. În această perioadă, în atelierul lui Bellini lucrează pictori tineri, ca Tițian și Giorgione, care îl ajută la unele din opere.

 

Învierea lui Hristos – Bellini

Învierea lui Hristos este o pictură din 1475-1479 creată de către Giovanni Bellini. Aceasta a fost produsă pentru capela Marino Zorzi din biserica San Michele di Murano din Veneția. Tabloul a fost anterior atribuit lui Cima da ConeglianoPrevitaliBartolomeo Veneto și Marco Basaiti. A fost achiziționat de Gemäldegalerie, Berlin în 1903. Restaurarea completă la scurt timp după aceea l-a confirmat pe Bellini drept autor.

 

„Pietà” este una dintre una dintre primele capodopere ale lui Giovanni Bellini. Luând în considerație perfecțiunea artistică și stilul operi, specialiștii fixează data picturii în jur de 1465. Personajele ocupă aproape toată suprafața tabloului, lăsând libere doar câteva mici spații ocupate de peisaj. Toate acestea se integrează armonios și formează formează un fel de cadru în jurul trupului palid al lui Christos.

Pietà, 1465, Pinacoteca di Brera, Milano

Giovanni Bellini moare în ziua de 29 noiembrie 1516, în orașul său natal, Veneția. Este înmormântat în cimitirul de lângă Biserica Santi Giovanni e Paolo.

Giovanni Bellini deschide noi orizonturi în pictura renascentistă venețiană. Creația sa a lăsat urme în operele multor alți pictori care au pornit pe urmele lui. Dintre cei mai talentați artiști ai noii generații sunt de amintit Alvise Vivarini (14461505), Lorenzo Lotto (14801556), Giorgione (14771510) și Tiziano (14881570). Toți au trecut prin atelierul lui Bellini. Cel mai important discipol al său este Tiziano, care preia după moartea lui Bellini titlul de pictor oficial al Republicii Veneția.

Dar să nu uităm Iconografia românească

 

Icoana învierii Domnului

Învierea Domnului- catapeteasma Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului din Bucureşti.

Sursa: Byzantinepainting.com

Icoana învierii Domnului  este, de fapt, icoana Pogorârii la iad, ultima treapta a scării smereniei Mântuitorului, a drumului Crucii, atingere a adâncului în care zăceau drepţii Vechiului Testament, împreuna cu Adam şi Eva. Este icoana în care Dumnezeu-iubire se pogoară la nivelul omului pentru ca pe om să-l ridice la înaltimea Sa.

Iconografia ortodoxă prezintă două variante compoziţionale ale acestei teme, una în care Iisus Hristos este reprezentat în profil sau semiprofil, avându-i pe Adam şi Eva de o parte a Sa, iar cealaltă în care El, într-o pozitie frontală, se află între cei doi protopărinţi, întinzându-le fiecăruia câte o mână.

În prima, atitudinea nesimetrică trădează gândirea orientalâ, în timp ce în a doua citim atitudinea hieratică, solemnă, specifica lumii grecesti, bizantine. Într-una Hristos se află într-un dialog direct cu Adam şi Eva, în timp ce în cealaltă  El pare că se adresează direct şi noua, cei care în fiecare moment avem nevoie să fim scoşi din mormântul păcatelor, în oricare din variante El purtând vizibil însemnele Patimilor.

Veşmântul său nu mai este cel din timpul slujirii pământeşti, ci este mai întotdeauna de un alb strălucitor, auriu sau cu lumini aurii, simbolizând firesc lumina Învierii, slava de care S-a bucurat Mântuitorul precum şi demnitatea Sa împărătească, manifestată plenar în acest moment al Învierii.  Tot un atribut al slavei dumnezeiesti este mandorla, un simbol al luminii, fapt pentru care ea este întotdeauna deschisă la culoare. Din punct de vedere vizual ea focalizeaza atenţia asupra lui Iisus Hristos, care a mărturisit: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8,12) Mandorla este un atribut divin ce apare doar în icoanele Schimbării la faţă şi ale Înălţării, întotdeauna de forma circulară, perfectiunea specifică acestei forme estetice fiind o manifestare a perfecţiunii divine şi a odihnei. În icoana Învierii ea este de formă migdalată, o accentuare a verticalităţii, traseul drumului de la cer la pământ al slavei şi foarte rar circulară.

Gesturile Mântuitorului sunt mai întotdeauna dinamice, variind însă de la acea simplă aplecare a Sa către făptura căzută până la gestul de un extrem dinamism prezent la paraclesion-ul de la Chora, unde Hristos se mişcă aici cu o extraordinara energie fizică, trăgându-i pe Adam şi Eva din mormantul lor, astfel încat ei par a zbura prin aer, un original mod de a exprima triumful divin.

Cum nu doar omul a fost restaurat, ci şi cosmosul întreg, e firesc ca şi el să fie prezent în icoană sub forma muntilor ce incadreaza în partea superioara întreaga scenă. Faptul că Învierea este manifestarea demnităţii împărăteşti, explică prezenta slujitorilor Împaratului cerului şi al pământului, îngerii, cu atât mai mult cu cât evenimentul nu este preamărit doar de cei direct implicaţi, oamenii, ci şi de îngeri – „Învierea ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inima curată să Te mărim” – motiv pentru care în partea superioară a icoanei se află doi îngeri, adesea ţinând în mâini însemnele Patimilor.

La cele două capete ale coordonatei verticale se află, în partea cea mai de jos, iadul, iar în partea cea mai de sus, cerul. „Pogoratu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului ăi ai sfăramat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legati, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.” (Irmosul Cantarii a 6-a din Utrenia Învierii) Adâncul negru ce se cască în josul icoanei reprezintă iadul, unde se citeşte chipul morţii, legată de mâini şi de picioare si cu o funie de gât. La picioarele Mântuitorului se află dispuse adesea pe diagonale cele două porţi ale iadului, care nu au fost doar deschise, ci desfiinţate. Dupa cum consemnează Evanghelia lui Nicodim, la pogorârea lui Iisus Hristos în iad a răsunat un glas asemenea tunetului şi zvonului furtunii: „Ridicaţi-vă portile, stăpâni (ai iadului), deschideţi-vă porti vesnice, ca să intre Împaratul slavei…”, la care stăpânul iadului a zis nelegiuitelor lui slugi: „Închideti portile de aramă şi puneţi zăvoarele de fier; luptaţi vitejeşte”. Şi din nou a răsunat glasul cel de asemenea cu tunetul: „Deschideti portile, dati de o parte portile veşnice, ca să intre împaratul slavei…”. În unele icoane apar mai multe detalii legate de aceasta înfrangere definitivă a morţii, lanturile sfărâmate, cheile, lacătele zdrobite, îngerii care îl leagă pe satana.

 Sursa : crestinortodox.ro

Icoana Învierii și profeția sfârșitului – Arsenie Boca

Una din cele mai frumoase picturi care au ca tema Invierea este o pictura a lui…Arsenie Boca.

Wikipedia spune despre Arsenie Boca :

„Arsenie Boca ( 29 septembrie 1910 – 28 noiembrie 1989) a fost teolog și artist. A fost persecutat de comuniști și numit printre cei mai mari 100 de români din Istorie

S-a născut în Vața de Sus , județul Hunedoara , România , a murit la Mănăstirea Sinaia și a fost înmormântat la Mănăstirea Prislop din satul Silvașu de Sus .

Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, în Vața de Sus, România, iar părinții lui i-au dat prenumele Zian. A studiat la Liceul Național „Avram Iancu” din Brad, Hunedoara , absolvind în 1929. În același an a început studiile la Academia Teologică din Sibiu , de la care a absolvit în 1933. A primit o bursă de la Arhiepiscopul Transilvaniei să studieze la Academia de Arte Frumoase din București . Între timp, a participat la cursurile de medicină ale profesorului Francisc Rainer și la clasa de misticism creștin al ideologului de ultra-dreapta, profesorul Nichifor Crainic .

Recunoscându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredințat pictura lui Mihai Viteazul pentru Ateneul Român . Trimis de episcopul său , a călătorit la Muntele Athos pentru documentare și experiență spirituală.

Boca a fost făcut diacon la 29 septembrie 1935 de mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei. În 1939 el a petrecut trei luni în schitului românesc Prodromos pe Muntele Athos. La întoarcere, s-a alăturat Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus , județul Brașov , unde și-a făcut jurămintele și a fost tuns în monahism în 1940. A fost hirotonit preot și a devenit stareț al Mănăstirii Brâncoveanu în 1942. Ca stareț a înfrumusețat și a renovat clădirile mănăstirii, îmbogățind totodată și viața sa spirituală și culturală. L-a ajutat pe teologul Dumitru Stăniloaede la Sibiu cu traducerea în limba română a primelor volume din Philokalia , o colecție de părinți ai bisericii și de călugări din tradiția isihastă .

După instalarea regimului comunist în România, Boca a fost persecutat de autorități și de poliția secretă a regimului, Securitatea . A fost arestat de mai multe ori pentru că ar fi ajutat rezistența anticomunistă, mutat de la Mănăstirea Brâncoveanu la Mănăstirea Prislop și de acolo la Mănăstirea Sinaia . I s-a interzis monahismul și activitățile bisericești și era în permanență sub supravegherea și hărțuirea Securității.

Arsenie Boca a avut propria sa viziune asupra creării picturilor religioase care au ridicat controverse între sfințirea sa. Picturile care nu sunt conforme cu Iconografia Ortodoxă .In pictura sunt reprezentate Bazilica Papala a Sfântului Petru sau o reprezentare a lui Francisco de Assisi și Ulfilas Arianul printre Sfinții Ortodocși.

Părintele Arsenie nu a fost încă canonizat ca sfânt. Cu toate acestea, pelerinii din toată România se înghesuie să se roage la mormântul său situat în Mănăstirea Prislop, România. În octombrie 2015, Biserica Ortodoxă Română a anunțat că ia în considerare cauza recunoașterii și proclamării sale ca sfânt .»

Toate sfaturile sale, toate învățămintele pe care le transmitea enoriașilor pot fi ”citite” și acum în pictura din biserica ”Sfântului Nicolae” din Drăgănescu. Părintele avea credința nestrămutată că omul smerit, care știe a se închina lui Dumnezeu, va birui întotdeauna grijile și bolile.

Să privim însă pictura…

Învierea Domnului – Arsenie Boca

Ce capodoperă ! În opinia mea îmbină elemente de pictură post modernistă cu misticismul rigorilor ortodoxe…

Despre picturile lui Arsenie Boca vom mai vorbi…

Biserica ”Sfântului Nicolae” din Drăgănescu

Am găsit o desciere foarte frumoasă a Bisericii : « Învelită în strai alb, cu o arhitectură simplă, bisericuța din Drăgănescu adăpostește una dintre cele mai mari comori ale iconografiei creștine. Cândva la un pas să fie dărâmată de comuniști, azi este renumită în toată țara pentru pentru picturile profetice realizate de părintele Arsenie Boca. 

Citam din nou : Icoanele zugrăvite de părintele Arsenie Boca, de o frumusețe austeră, îndeamnă la simplitate și bucuria sufletului, dar ne transmit și un mesaj bine conturat despre pericolele care ne așteaptă în viitor. Printre imaginile care ilustrează Nașterea Domnului, Botezul în apa Iordanului, Crucificarea și multe alte momente de seamă din Biblie, părintele vizionar a inserat câteva picturi care, la prima vedere, nu par să aibă vreo legătură cu învățămintele creștine. El a pictat pe pereții bisericii ispitele omului modern, care s-a îndepărtat de Dumnezeu, navete spațiale, telefoane conectate la televizor (prefigurând apariția telefoanelor inteligente de azi), antene de satelit, dar și o imagine terifiantă a sfârșitului lumii.

La intrarea în biserică, în partea stângă, te surprinde o pictură cu totul ieșită din comun care arată mulțimea de păcate și ispite pe care Diavolul le aruncă asupra lumii. Printre patimile și metehnele zugrăvite de părintele călugăr, se pare că este menționată și patima drogurilor, puțin cunoscută în acele vremuri, dar tot mai răspândită în rândul tinerilor de azi. O altă imagine deloc obișnuită pentru o biserică este portretul omului modern, înfățișat alături de naveta Discovery și antene de satelit. Unele voci susțin că pictura ar reprezenta un cuplu de extratereștrii, trimiși pe Pământ să schimbe lumea.

Dar Învierea se pare că are și o altă semnificație…

Părintele Arsenie Boca se temea că vor veni timpuri în care oamenii se vor îndepărta de Dumnezeu fără cale de întoarcere, iar atunci va începe sfârșitul lumii. Încă din 1945, după anii cumpliți de război, sfinția sa le spunea unor apropiați că Apocalipsa nu va veni la o dată anume, dar omenirea va pieri încet, sub povara greșelilor și păcatelor sale. Nu întâmplător, peste câțiva ani, avea să picteze cea mai frumoasă icoană a Învierii în biserica din Drăgănescu, încadrată în partea superioară, în fundal, de limbile de foc ale Iadului și ale nimicirii. Dacă vom înceta să mai credem în Învierea Domnului, lumea va pieri măcinată de războaie, foamete și boli, explică preotul Lucian Petcu mesajul pe care a vrut să îl transmită părintele Boca. Unii au văzut în această icoană o profeție despre căderea Turnurilor Gemene de la 11 septembrie, dar semnificația ei este mult mai profundă. O altă proorocire a părintelui este legată de orașul București.

Nu putem să încheiem fără a ura tuturor cititorilor noștri: Un Paște fericit alături de cei dragi !

 

Rubrica realizată de Cezar Corâci