Odată cu izbucnirea ostilităților în Golful Persic, atenția internațională s-a concentrat asupra unuia dintre cele mai importante noduri vitale de trazit energetic din lume: Strâmtoarea Ormuz.

Aproximativ o cincime din petrolul utilizat pe întreg mapamondul trece prin această strâmtoare îngută. Blocarea ei, coroborată cu atacurile americano-israeliene asupra infrastructurii petroliere a Iranului – inclusiv asupra centrului strategic de export de pe insula Kharg – a stârnit temeri privitoare la un conflict prelungit, iar prețurile combustibililor au început să crească vertiginos.

Majoritatea știrilor și analizelor s-au concentrat pe amenințările imediate reprezentate de rachete, drone și mine, precum și pe implicațiile globale ale închiderii strâmtorii.

Dar, în spatele acestor titluri de ziar se ascunde o poveste mult mai profundă, Iranul fiind perceput în imaginarul occidental, vreme de mai bine de un secol, ca un spațiu imprevizibil, așezat pe un veritabil ocean de petrol, unul dintre cele mai mari din lume.

Activând în subdomeniul studiilor umaniste ale energiei, cercetarea și activitatea mea didactică se concentrează pe istoria timpurie a petrolului în Iran și pe dezvoltarea civilizației petrolului în Occident, la începutul secolului al XX-lea.

Descoperirea care a remodelat un imperiu

Povestea începe în mai 1908, când sondorii finanțați de antreprenorul britanico-australian William Knox D’Arcy au dat de petrol în zona dealurilor accidentate de la poalele Munților Zagros, în sud-vestul Persiei — cunoscută după anul 1935 sub numele de Iran.

Această descoperire a remodelat regiunea și industria petrolieră globală. În 1909 a fost înființată Anglo-Persian Oil Company — precursoarea companiei British Petroleum (BP) — special în scopul exploatării noilor zăcăminte petroliere descoperite.

În doar câțiva ani, compania a construit o rețea de conducte de 200 de kilometri, o rafinărie uriașă și o întreagă infrastructură de export pe Insula Abadan, din Golful Persic. Acea rafinărie a rămas, până în prezent, cea mai mare din Iran.

Din Abadan, navele petroliere transportau țițeiul prin Strâmtoarea Ormuz, punând în mișcare, navele, vehiculele și industria Europei.

Petrolul iranian a devenit rapid pilonul central al strategiei imperiale britanice. În 1914, în pragul Primului Război Mondial, guvernul britanic a achiziționat pachetul majoritar de acțiuni al companiei BP pentru a securiza aprovizionarea cu combustibil a Marinei Regale (Royal Navy), care, sub conducerea Primului Lord al Amiralității, Winston Churchill, trecuse recent de la cărbune la petrol.

Churchill a descris mai târziu descoperirea petrolului iranian ca fiind o șansă de o valoare incalculabilă: ”Norocul a răsplătit înfruntarea constantă și dârză a acestor dificultăți… și ne-a adus un premiu de basm, cu mult peste cele mai optimiste speranțe ale noastre.”

Din acel moment, petrolul din Iran a rămas strâns împletit cu puterea industrială și militară a Imperiului Britanic.

Reprezentări ale Persiei și ale petrolului

După război, BP și-a mutat centrul de interes de la aprovizionarea militară către consumul de masă, lansând o campanie de marketing elaborată pentru a modela felul în care publicul britanic percepea Iranul și petrolul său.

Pe parcursul anilor 1920, ziarele britanice au publicat mii de reclame care înfățișau peisajele, istoria, cultura și resursele naturale ale Persiei.

Printre cele mai impresionante dintre acestea s-a numărat seria de 12 episoade intitulată „Seria Persană” din 1925, care asocia ilustrații sugestive cu povești despre inginerii britanici, care lucrau în medii izolate și ostile, pentru a furniza combustibil lumii moderne.

Scene cu trecători montane abrupte, caravane în deșert și situri religioase antice erau puse în contrast cu relatări despre măiestria tehnologică occidentală.

Mesajele de acest tip au depășit sfera presei scrise. La Expoziția Imperiului Britanic din 1924-1925, vizitată de peste 27 de milioane de oameni, BP a construit o replică în mărime naturală a unui han tradițional iranian (caravanserai), îmbinând imagistica culturală stilizată cu exponate de echipamente petroliere moderne.

Simbolismul persan a fost încorporat, de asemenea, în estetica arhitecturală a firmei. Sediul central al companiei din Londra, Britannic House (finalizat în 1925), prezenta sculpturi de figuri iraniene în costume tradiționale, trupurile lor fiind expuse aidoma unei prăzi capturate, undeva la marginea lumii.

În anii 1930, BP și-a extins și mai mult publicul prin intermediul filmelor despre viața din Iran, proiectate gratuit la expoziții comerciale și târguri.”

Retorica unui jaf comercial

Cercetarea mea doctorală descrie modul în care reprezentările Persiei create de BP au normalizat ideea că societățile occidentale, precum Marea Britanie, depindeau de energia extrasă din Orientul Mijlociu și că hegemonia asupra acestor resurse era necesară și justificată.

Campaniile de marketing ale BP din perioada interbelică au făcut mult mai mult decât să promoveze o marcă de benzină. Ele au ajutat la construirea unei percepții culturale mai largi asupra Iranului, a poporului său și a resurselor sale petroliere.

Munții Zagros au devenit scena unui vast proiect narativ despre cucerirea tehnologică și culturală a Orientului Mijlociu.

Petrolul era prezentat drept un trofeu exotic zăvorât sub pământuri vitrege, cucerit de companiile petroliere occidentale, înfățișate drept exploratori eroici, și adus în țară întru desfătarea automobiliștilor britanici.

Exploatarea petrolieră nu a fost prezentată ca o formă de spoliere, ci ca o componentă inevitabilă a modernității occidentale.

În tot acest timp, iranienii erau reduși la rolul de simpli figuranți, pioni sacrificați în miza uriașă a hidrocarburilor. „Vremea marilor căpetenii și a regilor a apus”, proclama o reclamă BP. „Citadelele lor sunt acum praf și pulbere”.

După un veac, miza sângeroasă a petrolului continuă să domine Iranul 

În lucrarea sa din 1978, Orientalism, cercetătorul literar palestinian Edward Said observa:

”Există întotdeauna această presupunere insidioasă că, deși consumatorul occidental aparține unei minorități numerice, el are dreptul fie de a poseda, fie de a consuma (sau ambele) majoritatea resurselor lumii. De ce? Deoarece, spre deosebire de <<oriental>>, el este, cumva, o ființă umană veritabilă.”

Această presupunere a modelat atitudinea occidentalilor față de regiunile producătoare de petrol timp de mai bine de un secol. În cazul specific al Iranului, ea a generat un ciclu nesfârșit de conflicte, în care liderii iranieni erau demonizați drept periculoși și lacomi.

În 1953, Regatul Unit și SUA au conspirat pentru a-l răsturna pe primul-ministru ales al Iranului, Mohammad Mossadegh, după ce acesta naționalizase industria petrolieră.

În anii 1920, pretextele de risc în relația cu Iranul erau în mare parte de natură geografică: munți de străbătut, deșerturi de traversat și infrastructură de construit.

Astăzi, acestea sunt mult mai complexe și de natură geopolitică, riscurile fiind concentrate pe proliferarea nucleară, conflictele religioase și perturbarea piețelor globale.

Cu toate acestea, resortul intim al conflictului cu Iranul păstrează un tipar istoric recognoscibil: forța militară occidentală este mobilizată pentru a elimina amenințările și pentru a pune stăpânire pe petrolul vizat de imperativele strategice ale liderilor vestici.

Ian Wereley este profesor cercetător asociat în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Carleton.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici