”Da; ciudat mai e și războiul ăsta!/ Ucizi un seamăn – La crâșmă de l-ai întâlni i-ai face cinste/ Sau i-ai întinde un bănuț pomană…” (Thomas Hardy, Omul pe care l-a ucis)

Unii istorici militari sunt de părere că Epoca Cavalerismului în arta războiului european s-a încheiat odată cu Bătălia de la Azincourt (25 octombrie 1415), în momentul în care armata engleză a lui Henric al V-lea a renunțat la stilul convențional de luptă corp la corp, folosind arcurile lungi, cu efecte devastatoare împotriva cavaleriei și infanteriei franceze.

Shakespeare era la curent cu faptul că utilizarea arcurilor lungi era considerată o dovadă de perfidie, ceea ce nu l-a împiedicat să pună în gura lui Henric cele mai înflăcărate replici de dramă războinică din istorie.

”Va povesti acestea tatăl fiului;/ Și ziua lui Crispin și Crispian[1]/ De-acum și până la sfârșitul lumii/Nu va trece fără de noi în gând;/Noi, cei puțini, ferice ceată de-nfrățiți!/Căci cel ce-și varsă sângele cu mine azi/Îmi va fi frate; cât de jos ar fi,/Această zi îl va înnobila;/Iar nobilii din Anglia, ce-acum/Stau tolăniți în pat, s-or blestema/Că n-au fost și ei aici și-și vor socoti/Bărbăția de nimic când va vorbi/Vreunul ce-a luptat cu noi de Sfântul Crispin.”[2]

Deși războiul a implicat dintotdeauna ambiție, cruzime și nedreptate, concepția sa tradițională pornea de la ideea că aceia care doreau  războiul aveau să-i înfrunte ei înșiși primejdiile.

Secole de-a rândul în Europa, simpla idee ca un tânăr în putere din clasa conducătoare putea să-și piardă vremea la bursă în loc să lupte într-un război pe care îl susținea era de neconceput. Astăzi, a devenit regula.

S-au înregistrat, de- lungul timpului, patru transformări esențiale ale războiului care nu doar că l-au pervertit pe acesta în sine, ci au contribuit — mi se pare mie — și la degradarea generală a minților, a moralei și a moravurilor omului modern.

Cea dintâi constă în falia căscată între cei care pornesc războaiele și aceia care trebuie să le poarte. După cum s-a arătat deja, de-a lungul unei mari părți din istoria Europei, era de la sine înțeles ca regii, prinții și aristocrații să-și conducă armatele în luptă. Alexandru cel Mare a fost rănit în mod repetat. Henric al V-lea a folosit arcași cu arc lung, dar a participat totuși la a doua fază a bătăliei, cea de luptă corp la corp. Regele Richard al III-lea al Angliei a murit în 1485, luptând la Bosworth Field.

În democrațiile moderne,  liderii politici care aleg războiul nu se expun pe ei înșiși  sau pe copiii lor la pericolele pe care le impun altora. Această ruptură creează o capcană morală: omul care ia o decizie cu urmări grave este ferit de cele mai cumplite consecințe ale acesteia.

Cea de-a doua constă în concentrarea serviciului militar într-o mică parte a corpului civic. În Statele Unite, personalul militar activ reprezintă mai puțin de unu la sută din populație. De la abolirea serviciului militar obligatoriu, în 1973, serviciul militar a devenit responsabilitatea voluntarilor. Profesionalizarea armatei s-a dovedit avantajoasă în ceea ce privește instruirea, competența și eficiența operațională.

Totuși, ea a permis totodată covârșitoarei majorități a americanilor să își trăiască viața fără a cunoaște aproape deloc experiența războiului. Spre deosebire de mobilizările generale din timpul celor două războaie mondiale, intervențiile militare americane contemporane nu necesită nici recrutări de amploare, nici sacrificii majore de bunuri și servicii pe frontul de acasă. Războiul este trăit acum ca un spectacol televizat. Moartea, invaliditatea și suferința sunt lăsate pe seama militarilor și ai familiilor acesteia.

A treia transformare decurge din distanța așezată de tehnologie  între combatanți și victimele lor. Dezvoltarea bombardamentelor strategice, a rachetelor cu rază lungă de acțiune și a aeronavelor pilotate de la distanță a făcut posibilă dezlănțuirea unei violențe devastatoare asupra unor ființe umane aflate la mii de kilometri depărtare. Lexicul militar modern întărește această distanță. Ființele umane devin „ținte”, locuințele distruse sunt „pagube de luptă”, iar morții din rândul civililor sunt „pagube colaterale”. Un pilot care lansează o bombă ghidată de precizie sau un operator care dirijează un atac cu dronă s-ar putea să nu vadă niciodată chipurile celor uciși ori mutilați.

Acasă, publicul vede războiul prin imagini atent selectate cu decolări de avioane, traiectorii de rachete și explozii înregistrate de camere cu infraroșu. Trupurile sfârtecate, familiile îndoliate și infirmitățile pe viață provocate nu sunt vizibile.

Când WikiLeaks a publicat înregistrările cu civili neînarmați din Irak secerați de focul unui elicopter de atac aflat la sute de metri depărtare, Julian Assange a devenit ținta complexului militar-industrial american, care preferă să țină publicul în beznă cu privire la asemenea incidente. Ceea ce spune Assange în comentariul său mi se pare adevărat.

 

Cea de-a patra transformare constă în  finanțarea războiului prin împrumuturi guvernamentale. De-a lungul istoriei, obligația de a mări impozitele pentru a susține financiar războaiele limita imediat libertatea de acțiune a conducătorilor. Cetățenii cărora li se cerea să-și cedeze o parte substanțială a veniturilor pentru a plăti un război aveau un motiv foarte întemeiat să pună sub semnul întrebării necesitatea și durata acestuia.

Guvernele moderne pot finanța însă operațiuni militare prelungite prin împrumuturi de stat, transferând astfel o parte considerabilă a poverii financiare asupra generațiilor viitoare. Războaiele americane din Afganistan și Irak ilustrează acest fenomen. O mare parte din costul lor uriaș a fost finanțată prin împrumuturi, mai degrabă decât prin impozitare curentă.

Finanțarea prin îndatorare nu face ca războiul să fie mai puțin costisitor; ea doar îi ascunde costul imediat și adaugă obligații viitoare de dobândă. De asemenea, le permite liderilor politici să urmărească obiective militare fără a-i cere electoratului  să aleagă, explicit,  între război și alte priorități publice.

Unul dintre motivele pentru care Eisenhower a încheiat rapid Războiul din Coreea a fost că predecesorul său, președintele Truman, impusese taxe extrem de nepopulare pentru a-l plăti. Pentru a finanța efortul militar, Revenue Act din 1950 și Revenue Act din 1951 au majorat  cotele de impozitare pentru companii, cotele impozitului pe venitul individual (cu cote marginale maxime ajungând la 92%), precum și accizele și taxele pe benzină. Acestea au fost percepute drept împovărătoare și americanii  au început să se întrebe, la ce le folosește, de fapt, acel război.

Toate acestea se potențează reciproc. Liderii politici se expun unui pericol personal infim; majoritatea cetățenilor au prea puține șanse să ajungă să facă serviciul militar; violența mediată tehnologic ascunde o mare parte din suferința provocată populațiilor străine; iar finanțarea prin îndatorare amână decontul economic. Împreună, ele slăbesc mecanismele prin care societățile democratice ar putea altminteri să examineze critic deciziile de război și de pace.

În cele din urmă,  bărbații pot rămâne acasă, manipulați de propaganda de război, fascinați de imaginile video cu performanțele tehnologice ale armamentului, fără nicio reprezentare a poporului așa zis  „inamic”,  sau a suferințelor acestuia, și fără nicio idee despre ce s-ar putea face pentru găsirea unei soluții pașnice.

John Leake este un jurnalist cunoscut pentru cărțile sale de investigație criminologică, comentariile politice și analizele din timpul pandemiei de COVID-19. Cartea de non-ficțiune Entering Hades: The Double Life of a Serial Killer (2007), despre criminalul în serie austriac Jack Unterwege a fost extrem de apreciată și nominalizată la premii importante (Edgar Award). Este totodată autorul (alături de cardiologul american dr. Peter McCullough) cărții The Courage to Face COVID-19: Preventing Hospitalization and Death While Battling the Bio-Pharmaceutical Complex (2022) și a bestsellerului New York Times Vaccines: Mythology, Ideology, and Reality. Cea mai recentă carte a sa este Mind Viruses: America’s Irrational Obsessions.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Imagine generată de Gemini

Linkurile de verificare a informației pot fi accesate în articolul după care s-a făcut traducerea

[1] Este vorba despre sărbătoarea Sfinților Mucenici Crispin și Crispian (doi frați gemeni din secolul al III-lea, martirizați în Galia, considerați patronii cizmarilor), prăznuită în calendarul creștin occidental pe 25 octombrie — exact data la care a avut loc Bătălia de la Azincourt (25 octombrie 1415).

[2] Discurs celebru din Henric al V-lea (Actul IV, Scena 3) de William Shakespeareare. Traducerea piesei în limba română a fost realizată de Ion Vinea și publicată în ediția de Opere, Editura pentru Literatură Universală / Univers, îngrijită de Leon Levițchi.