Pandemia de covid 19 a revelat teribila noastră frică de boală și de moarte. Deîndată ce a apărut vestea despre virus, populații întregi au intrat în izolare completă, oamenii s-au închis în case și o mare parte a lor a încetat orice muncă. Chiar și după apariția mai multor vaccinuri și tratamente, lumea occidentală continuă să rămână precaută până la paralizie.

O isterie care pare să continue la nesfârșit, dezvăluind un punct orb bizar și periculos. Chiar dacă înaintașii noștri s-au luptat cu molime infinit mai cumplite, au avut de înfruntat foametea, tirania și războiul, nu au manifestat niciodată o spaimă atât de mare în fața morții – cât să-i determine să renunțe la viață – și au găsit întotdeauna acele resurse interioare capabile să-i ajute în acceptarea și înțelegerea inevitabilității sfârșitului.

Așa cum de altfel s-a mai spus, schimbarea de atitudine se datorează, în mare parte, pierderii sensului vieții. Astăzi, cei care trăiesc vieți complet lipsite de orice alt scop în afara consumului și a ascensiunii în ierarhia socială, și cărora le este refuzată până și mângâierea lucrului, a productivității (câtă vreme majoritatea locurilor de muncă au devenit redundante, deconectate de realitatea fizică, pe scurt, ”neesențiale” – așa cum au stabilit de curând guvernanții), sunt tot mai mulți. Lor nu le mai rămîne decât să se joace pe ecran și să urmărească umbrele de pe peretele peșterii, ignorând în mod agresiv condiția umană.

Scriitori precum Albert Camus și Franz Kafka au surprins în cărți uneori geniale acest gol, creionând  protagoniști dezumanizați, care trăiesc vieți lipsite de orice noimă și își primesc moartea ca niște animale proaste, dar  fără a se ridica, totuși, la nivelul marelui scriitor rus Lev Nikolaevici Tolstoi.

În romanul său, Moartea lui Ivan Ilici, acesta deapănă povestea unei personaj care a încercat toată viața să evite căutarea rostului vieții sale, fiind până în cele din urmă constrâns să o facă în ultimele sale zile de viață. Este o descriere, pe departe cea mai realistă, care ilustrează adevăruri  profunde despre natura umană și nevoia noastră de sens.

Povestirea începe cu priveghiul lui Ivan Ilici.  Prietenii și familia par să-l plângă dar, în realitate, tristețea lor este născocită. Nevastă-sa se gândește la bani, copiii sunt, înainte de orice, derutați și confuji, iar în ceea ce îi privește pe prietenii săi, aceștia își alină înfiorarea întâlnirii cu moartea gândind că ”lucrul acela” se întâmplase doar lui Ivan Ilici și că lor ”nu poate și nici nu trebuie să li se întâmple așa ceva”.

Apoi, Tolstoi lansează un avertisment inedit: ”Povestea vieții lui Ivan Ilici a fost una dintre cele mai simple, mai obișnuite și mai zguduitoare.”

În termeni obișnuiți, viața eroului nostru a fost într-adevăr simplă și obișnuită, câtă vreme a fost crescut pentru a deveni un birocrat banal, asemenea tatălui și fraților săi, fără faimă și fără avere, dar suficient de înstărit cât să evite suferințele sărăciei. (În termeni spirituali această existență superficială este însă teribilă, câtă vreme descurajează orice fel de introspecție sau originalitate.)

Și, în cea mai mare parte a timpului, s-a scurs așa cum socotea el de cuviință – ”plăcut” și ”decent”. Își făcea datoria la serviciu, evita confruntările cu soția sa și urca încetișor pe scara ierarhiei sociale, altminteri cultivând gusturi și ambiții întru totul banale. Interiorul casei lui ”semăna până într-atât cu alte interioare încât nu-ți atrăgea cu nimic luarea-aminte, dar lui fiecare lucrușor i se părea deosebit”. Și, toate acestea îi distrăgeau atenția atât de la viața searbădă pe care o ducea, cât și de la amenințarea morții.

Mulți oameni se găsesc astăzi exact în situația lui Ivan Ilici. Un stil de viață confortabil și superficialitatea însoțitoare sunt astăzi norma. Munca nu mai este o modalitate de a contribui la existența lumii ci, mai degrabă, un fel de a te eschiva de la responsabilitatea individuală și frământările lăuntrice personale. Și, în vreme ce locul de muncă este lipsit de căldura conexiunilor umane veritabile, căminul este în aceeași măsură stăpânit de mass media digitală și narcisismul sistemic. Într-un fel, s-ar putea spune că viața este ”plăcută” (un cuvânt pe care Tolstoi îl repetă foarte des în povestire) dar, în realitate, totul este doar o ”minciună” (un alt cuvânt agreat de scriitor).

Vorbim despre aceeași iluzie, perpetuată timp de două decenii și de Ivan Ilici, până în momentul în care acesta este nevoit să-și privească moartea în față. Se îmbolnăvește în urma unei căzături, suferind ulterior dureri cumplite în partea stângă, iar medicii săi, la fel de competenți ca mulți dintre confrații lor din ziua de azi, eșuează în a-i prescrie un tratament adecvat. Astfel, starea sa devine pe zi ce trece mai proastă.

Ceea ce nu înseamnă nici pe departe că el va fi de-acum pregătit să primească cine știe ce revelație sau epifanie. Ba chiar dimpotrivă, își va dubla resentimentele față de toată lumea și se va zvârcoli în nămolul autocompătimirii, nutrind totodată nădejdea irațională a unui miracol.

Boala scoate tot ce e mai rău din Ivan Ilici, așa cum virusul scoate tot ce este mai respingător din sufletele oamenilor de astăzi. Care, întocmai ca eroul nostru odinioară, nu doar că încearcă să se ascundă în gaură de șoarece de frica propriei morți, ci chiar și-o doresc în mod activ pe a altora.

Ivan Ilici este încercat de regrete și începe să caute sensul propriei suferințe abia foarte târziu, la sfârșit, când, spre marea sa tristețe, începe și să înțeleagă cât de iluzorii s-au dovedit preocupările întregii sale maturități: ”Una după alta, i se perindau în minte clipe din trecut. Începea întotdeauna cu trecutul cel mai apropiat și ajungea la amintirile cele mai îndepărtate, la copilărie, și se oprea la ea. […] Un singur punct luminos, acolo, departe, la începutul vieții, iar apoi totul, tot mai întunecat, tot mai repede, mereu mai repede.” Realizând, la  un moment dat, că inocența din copilărie, acea deschidere de atunci înspre adevăruri mai înalte, îngăduise singura fericire reală pe care a simțit-o vreodată.

La sfârșitul poveștii, Tolstoi ne descrie ”patimile” lui Ivan Ilici. Care, timp de trei zile se chinuie ”răstignit” nu pe cruce, ci pe patul de suferință, iertându-și până în cele din urmă familia, apropiații, și pe sine însuși. Pentru ca, în cele din urmă, să izbutească preschimbarea tragediei în triumf:

”Văzu lumina și înțelese că viața lui nu fusese ceea ce ar fi trebuit să fie, dar că lucrurile se mai puteau îndrepta. […] Își căută teama de moarte pe care o simțise înainte și n-o mai găsi. […] Nu mai exista nicio teamă, pentru că nu mai exista moartea. În locul morții era lumină.”

Descriind iluminarea lui Ivan Ilici pe patul morții, Tolstoi nu sugerează că vom avea parte cu toții de o asemenea experiență. Mai degrabă, el ne dă de înțeles că suntem datori, fiecare în parte, să ne îngrijim de propria noastră condiție umană și, pentru aceasta, avem nevoie de sens. O putem face în mod conștient, sau ne putem trezi confruntați pe nepusă masă cu o situație limită menită să accelereze procesul.

Tolstoi ne sugerează și în ce anume ar putea consta acest țel al vieții pe care ar trebui să-l avem în vedere: anume într-o corectă cunoaștere a realității interioare și exterioare.

Ilici realizează că preocuparea lui pentru o viață plăcută s-a constituit mai degrabă într-o diversiune de la cunoașterea de sine, fiind totodată o preocupare cu desăvîrșire efemeră – întreaga lui bunăstare depindea doar de confort și de etichete arbitrare. Realizând totodată și faptul că, în ceasul morții, el nu mai reprezenta pentru toți ceilalți decât o mare pacoste și o povară.

Un secol și jumătate mai târziu oamenii se găsesc, aproape toți, în aceeași situație existențială ingrată. Stilul de viață contemporan ne deconectează de la aproape tot ce contează cu adevărat, înstrăinându-ne de noi înșine și de toți ceilalți.

Și, așa cum ne avertizase Tolstoi,  suntem nevoiți să ne confruntăm cu o criză care ne-a dezvăluit goliciunea sufletească și care necesită un răspuns adecvat, indiferent dacă ne arătăm sau nu dispuși să ni-l oferim.

Auguste Meyrat

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

sursa: aici