În Odiseea lui Christopher Nolan, Elena din Troia ar putea fi jucată de o actriță de culoare. Estimp, războiul pentru sufletul Occidentului continuă fără istov, punând la îndoială chiar principiile fundamentale ale lumii vestice. Vedeți, Grecia este considerată leagănul civilizației occidentale, așadar Războiul Troian este cea dintâi mare epopee occidentală.

In epoca bronzului grecii erau albi. La fel ca toți europenii, dintotdeauna. De fapt, civilizația occidentală, în întreaga sa glorie, dar și cu toate infamiile sale, a fost predominant albă. Dincolo de bine sau de rău, acesta este o realitate obiectivă.

Actrița keniană Lupita Nyong’o poate fi cea mai frumoasă și talentată actriță de pe planeta Pământ. Totuși, nu poate fi Elena din Troia. Așa cum Matt Damon n-ar putea fi Shaka, regele Zulu, și nici Leonardo DiCaprio n-ar îndrăzni să-și imagineze vreodată că îl va interpreta pe Martin Luther King. Pentru că oamenii simpli, copiii și adolescenții care se uită la filme trebuie să știe că războinicii africani și liderii mișcării pentru drepturi civile din SUA erau de culoare, așa cum Elena din Troia era albă. Altfel, producem doar nătărăi în serie.

Zvonul că Nyong’o va interpreta pe cea ”care-a pus pe mare/ O mie de corăbii și-a dat foc/ Înaltelor turnuri din Ilion” a pus paie pe foc.

Verdictul lui Musk a fost, în mod caracteristic, direct: „Nolan și-a pierdut integritatea”. Christopher Nolan – un regizor despre care eram odinioară convinși că înțelege importanța istoriei – a oferit replica oficială: „Integritatea mea artistică constă în a servi povestea, nu așteptările algoritmice. Mitul Elenei nu este despre culoarea pielii, ci despre o prezență atât de copleșitoare încât poate prăbuși un imperiu. Caut actori care pot proiecta acea greutate simbolică, nu modele pentru o pagină de Wikipedia” – a spus el în cadrul unui interviu pentru The Hollywood Reporter.

Doar că aceasta nu este doar o dispută privind distribuția. Este un test diagnostic al unei boli civilizaționale.

Ar trebui să începem cu materialul sursă. Iliada și Odiseea lui Homer nu sunt niște scrieri oarecare. Ele reprezintă piatra de temelie a literaturii europene, referindu-se la un război real care a avut loc în jurul anului 1200 î.Hr. În Cartea a 3-a a Iliadei, Elena este descrisă ca leukōlenos, care înseamnă „cu brațele albe”. În Odisea, ea este xanthê, „cu păr bălai și piele deschisă la culoare”. Homer o descrie ca fiind fiica lui Zeus, arhetipul suprem al frumuseții aheene. Era albă, exact ca lumea care i-a dat naștere, și care a fost leagănul identității europene.

A pretinde contrariul nu este doar o „interpretare creativă” printre multe altele. Este o falsificare deliberată, ideologică, a moștenirii noastre comune. Această tendință progresistă de “race-swapping” a unor figuri istorice și fictive – de la Ana Boleyn și Cleopatra la Mica Sirenă și acum, eventual, la Elena din Troia – creează un context în care realitatea pur și simplu nu mai contează.

Când un documentar Netflix o înfățișează pe regina greco-macedoneană Cleopatra ca fiind o africană subsahariană, nu vorbim despre o „reinterpretare”, ci despre o recunoaștere a faptului că narațiunea a devenit mai importantă decât adevărul.

Acest fenomen este periculos deoarece istoria devine un instrument al ingineriei sociale. Dacă astăzi putem șterge realitatea fizică a Elenei din Troia, atunci mâine putem continua cu Bătălia de la Maraton, cu ciocnirea de la Tours sau cu debarcarea din Normandia. Când faptele devin negociabile, elitele progresiste de la Davos și Hollywood obțin controlul total asupra memoriei noastre colective.

Mai mult decât atât, ca s-o spunem pe șleau: această tendință este, în esență, o manifestare a unui nou rasism sistemic împotriva albilor. Sub deghizarea „echității”, establishmentul cultural este angajat într-un proiect de eradicare culturală.

Nu veți vedea niciodată un actor alb distribuit în rolul lui Nelson Mandela sau Mansa Musa – și pe bună dreptate, pentru că ar fi o insultă la adresa istoriei Africii de Sud, a Maliului, dacă nu chiar a persoanelor de culoare în general. Cu toate acestea, istoria și mitologia Occidentului sunt tratate ca niște ținte legitime pentru desființare.

Prin înlocuirea arhetipurilor albe cu actori de culoare în povești care aparțin tradiției europene, cultura „woke” semnalează că identitatea albă nu are dreptul la propriile simboluri. Le spune copiilor europeni albi că strămoșii și legendele lor sunt amovibile, irelevante sau, mai rău, ceva ce trebuie corectat.

În secolul al VIII-lea, iconoclaștii au spart icoanele sfinților. În secolul al XXI-lea, birocrații „woke” distrug imaginile eroilor noștri.

Am mai văzut acest scenariu. Fie că a fost vorba de Regina Neagră Charlotte din Bridgerton sau de curțile regale multietnice din serialul Vikings: Valhalla, scopul este același: dezrădăcinarea fundamentelor și valorilor culturale ale Occidentului. Acesta este scopul final: o lume fără rădăcini, fără granițe și fără un trecut care să poată fi recunoscut ca fiind al nostru. Dacă Elena din Troia poate fi oricine, atunci nu este nimeni. Dacă cea ”care-a pus pe mare/ O mie de corăbii și-a dat foc/ Înaltelor turnuri din Ilion” este deposedată de identitatea sa specifică, greacă și europeană, atunci corăbiile în sine nu mai au niciun ”acasă” la care să se reîntoarcă.

Lecția pentru europeni ar trebui să fie clară. Nu ne putem apăra identitatea, suveranitatea și granițele dacă nu apărăm mai întâi adevărul lor cultural. Nu putem permite ca trecutul și legendele noastre să fie colonizate de o ideologie care urăște oamenii care le-au creat. Istoria nu este un seminar al diversității, iar fiica lui Zeus nu are nevoie de o transformare modernă. Are nevoie doar să-și ia chipul înapoi.

Konstantinos Bogdanos este un politician și jurnalist grec.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici