Unificarea provinciilor românești de la 1918 a fost expresia și încununarea unei lungi activități politice, organizatorice, culturale și informative duse de elitele politice și intelectuale ale românilor, care au acționat conform unui program gândit și pus în aplicare pe ambii versanți ai Carpaților încă de pe timpul prieteniei dintre I. C. Brătianu și mitropolitul Andrei (Anastasiu, ”Andrei” Șaguna), solidaritate secretă continuată de înțelegerea dintre Ionel Brătianu și Miron Cristea, cel care și-a luat doctoratul la Budapesta, în inima Ungariei, cu o superbă teză despre Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Nici decizia de intrare în război de partea Antantei, nici singurele bătălii ofensive victorioase ale acesteia pe întreg parcursul anului 1917, anume cele de la Mărăști și Oituz, și nici marea înfruntare de la Mărășești, de care a depins însăși soarta României ca stat, nu ar fi fost posibile fără conștiința trează, chiar și în sufletele cele mai simple, a unității de neam, de limbă și de credință a populației românești de pretutindeni.

Conștiința aceasta nu a apărut din senin sau în urma vreunui miracol.

Grație legii instrucțiunii, promulgate de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 5 decembrie 1864, Principatele Unite s-au numărat printre primele țări europene care au introdus învățământul primar, obligatoriu și gratuit. Iar în Ardealul ocupat, în ciuda tendințelor de maghiarizare și a diferențelor de idei, fuseseră create, de asemenea, instituții de învățământ capabile să ajute la păstrarea tradițiilor și a legăturilor cu teritoriile românești din afara imperiului Austro-Ungar. (De-ar fi să vorbim doar de intervalul relativ scurt, 1850-1856, în care mitropolitul Șaguna ridicase nu mai puțin de 339 de școli confesionale greco-ortodoxe române.)

Totodată, mitropoliile Țării Românești și Moldovei fuseseră dintotdeauna în legături strânse cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărților, ajutorarea frățească în timp de prigoană, corespondența dintre ierarhi, contactele personale dintre preoți (dar și dintre oamenii de rând, călugări și credincioși pelerini) fiind intens practicate de o parte și de alta a munților.

Tot Biserica s-a îngrijit permanent și de tipărirea cărților de slujbă și învățătură în limba poporului, înțeleasă de toți, pentru întreaga seminție românească, care au circulat în toate provinciile, afirmând adesea, în predosloviile lor, unitatea noastră națională și bisericească.

Astăzi, la 104 ani de la Marea Unire avem analfabeți mai mulți decât toate țările Uniunii Europene. Potrivit raportului pentru anul 2020, în anul școlar 2018-2019, au abandonat școala 35,3 mii de elevi din ciclurile primar și gimanzial. (Iar în anii precedenți, 2017-2018 și 2016-2017 au renunțat câte 28 de mii de elevi.) Trebuie spus și că, în anumite locuri și medii, școala lipsește în totalitate.

Am ajuns în această situație din pricina ”reformelor” în lanț, demarate începând cu anul 1990. Făcute sub îndrumarea și cu ajutorul financiar al Băncii Mondiale (care mai coordonase astfel de proiecte și prin diverse țări ale lumii a treia), acestea au realizat trecerea de la educația ca parte integrantă a structurii statului național, la educația integrată pieței globale.

Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat după căderea comunismului în Polonia sau în Ungaria, care au admis expertiza Băncii Mondiale doar în problemele economice, elitele noastre politice și culturale au acceptat fără șovăială ideea unor generații viitoare lipsite de conștiință națională și educate în dorul lelii,  doar cât să poată scrie și citi  pe rețelele de socializare.

Și, tot spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Polonia și în Ungaria, o mare parte a tinerilor români nu doar că a fost îndepărtată de Biserică, dar mijloacele media și așa zișii ”lideri de opinie” au indus multora o asemenea ură încât unii dintre copiii noștri au ajuns să se declare deranjați până și de bătaia clopotelor.

Rezultatele acestor acțiuni încep să se vadă din ce în ce mai bine.

Astăzi, la 104 ani de la cel mai semnificativ moment din istoria modernă a poporului român avem în frunte politicieni de duzină, fără viziune, majoritatea lor aserviți vizibil intereselor străine și o populație neputicioasă, măcinată de ură de sine, care se lasă exploatată pentru salarii de mizerie și isterizată de cauze seci și ideologii care de care mai aberante.

Totuși, să nu ne pierdem, încă, speranța… Nu e pentru prima dată cînd suntem jecmăniți și îngenuncheați de istorie. Să nădăjduim că o vom scoate cumva la capăt și de data aceasta, să visăm mereu la momentul în care vom deveni  o națiune respectată și liberă să se bucure în voie de frumusețea și bogăția pământului moștenit de la străbuni. Și când măcar unii dintre cei care ne-au dărâmat școlile și ne-au arvunit copiii vor fi răsplătiți după merit.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

La mulți ani, România!

Nedeea Burcă