Conflictul recent, o confruntare directă între Israel și Iran, care s-a soldat cu intervenția bombardierelor americane B-2, a făcut ca strategia diplomatică anterioară privind programul nuclear al Teheranului să devină caducă.

Dezbaterile cu sumă zero privind îmbogățirea uraniului, care defineau cândva această strategie, reprezintă acum o abordare din ce în ce mai impracticabilă.

Ca urmare a acțiunii militare împotriva Iranului, una din alternativele teoretice propuse anterior, anume crearea unui consorțiu nuclear regional, a devenit cea mai convingătoare cale de urmat pentru toate părțile.

Înainte de război, Iranul sugerase deja alternativa unei instalații comune de îmbogățire a uraniului, împreună cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, pe teritoriul iranian. Prin punerea ei în practică, Iranul și-ar putea atinge obiectivul principal, anume menținerea programului său nuclear intern și, esențial, menținerea unor activități de îmbogățire limitată a uraniului pe propriul teritoriu. Avantajul suplimentar ar fi că această opțiune ar integra Iranul într-o arhitectură de securitate regională, care s-ar constitui într-o pavăză împotriva împotriva atacurilor unilaterale.

În ceea ce privește restul protagoniștilor din Golf, aceasta ar oferi o transparență fără precedent și un grad de control asupra activităților nucleare ale fostului lor rival, devenit între timp prieten – un rezultat mult mai bun decât o posibilă defectare pe ascuns a Iranului. Pentru administrația Trump concentrată pe acorduri, aceasta ar oferi un cadru tangibil, multilateral, care ar putea fi adjudecat ca un plan pentru stabilitatea regională.

Pentru a înțelege de ce această propunere este acum cea mai logică, trebuie să înțelegem profunzimea colapsului diplomatic.

Chiar înainte ca bombele israeliene să cadă asupra Teheranului, ucigând numeroși oameni de știință și comandanți militari de rang înalt, negociatorii americani și iranieni erau adânciți în discuții mediate de Oman. Se pare că președintele Trump a analizat propunerea consorțiului, acceptând îmbogățirea limitată și cu termene restrictive pe teritoriul iranian și consimțind ca detaliile precise să fie stabilite în timpul negocierilor ulterioare.

Apoi, a început urgia.

Ceea ce a confirmat suspiciunile profunde ale Teheranului că diplomația este doar un preludiu la ambuscadă, iar acordurile internaționale sunt lipsite de orice valoare în lipsa unei puteri ferme care să le susțină.

Recenta măsură legislativă a Iranului de a suspenda cooperarea cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) este un răspuns direct. Conform căruia, într-o lume guvernată de principiul ”puterea este întotdeauna corectă”, Iranul își va dobândi propria sa putere în secret. Aceasta este noua realitate periculoasă. Vechea paradigmă de constrângere a Iranului prin sancțiuni și inspecții contra reducerii izolării sale va fi dificil de resuscitat.

Practic, consorțiul ar putea permite continuarea îmbogățirii uraniului la instalațiile iraniene, dar ar limita puritatea la 3,67%, nivelul stabilit în acordul nuclear din 2015, cunoscut sub numele de JCPOA. Acest lucru ar inversa încercările recente de îmbogățire a uraniului la o puritate de 60% – un pas destul de scurt până la procentul de 90%, necesar producerii de arme.

În acest context, SUA au propus să ajute Iranul la construirea de reactoare nucleare, Iranul putând menține îmbogățirea plafonată la 3,67%, în așteptarea unui acord final privind amplasarea pe termen lung și construcția instalațiilor regionale de îmbogățire. Sancțiunile ar fi, de asemenea, eliminate, deși rămâne de discutat dacă dintr-o dată sau gradat, acesta fiind obiectul unor negocieri suplimentare. Partenerii din Golf, și anume Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, ar avea o participație financiară în calitate de acționari. Prezența lor, care ar putea include ingineri la fața locului, ar crea un nivel suplimentar de transparență și asigurare că programul de îmbogățire rămâne în întregime pașnic, reducând dependența exclusivă de inspectorii AIEA.

Pentru Iran, forțarea ”îmbogățirii zero” a fost întotdeauna o premisă inacceptabilă, generatoare de eșec diplomatic, impas la masa negocierilor și, în cele din urmă, la escaladare militară. Ideea consorțiului ocolește acest impas. Ar putea permite Iranului să continue îmbogățirea uraniului, satisfăcându-și astfel o nevoie fundamentală și oferind o „victorie” care salvează aparențele, prezentând conservarea programului nuclear al Iranului ca pe o apărare reușită a suveranității sale.

Pentru SUA, în special pentru administrația Trump, consorțiul se potrivește perfect politicii sale externe tranzacționale. Președintele poate susține că a folosit abordarea „pace prin putere”, pentru a forța Iranul să încheie un acord regional istoric. Este o „victorie” ușor de împachetat: Trump ar putea spune că a reunit rivalii din regiune și a pus un obstacol serios în calea potențialei dezvoltări de către Iran a armei nucleare.

Pentru statele arabe din Golf, modelul consorțiului abordează nevoile lor cele mai presante: securitatea imediată și energia viitoare. În primul rând le transformă din ținte vii într-o viitoare confruntare SUA-Iran-Israel, în garanți ai acordurilor.

În al doilea rând, oferă un motor puternic pentru propriile ambiții nucleare. Pentru a-și diversifica mixurile energetice și a elibera barili suplimentari pentru export, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au nevoie de energie nucleară civilă. Consorțiul rezolvă elegant acest lucru prin crearea unui ciclu de combustibil comun, multinațional.

Alte propuneri creative sugerează o diviziune a muncii: Iranul, de exemplu, și-ar putea menține prețioasa capacitate tehnologică prin fabricarea centrifugelor, în timp ce îmbogățirea în sine ar putea avea loc într-o țară neutră, sau pe o insulă iraniană separată de continent. Acest lucru ar furniza combustibil pentru toată lumea, permițând în același timp fiecărei părți să revendice o victorie strategică.

Beneficiul principal pentru statele din Golf este asigurarea unui lanț de aprovizionare cu combustibil stabil și obținut în mod transparent. Ceea ce evită imensele provocări politice și tehnice ale dezvoltării unei capacități independente de îmbogățire de la zero, un obiectiv declarat pentru Arabia Saudită. În ceea ce privește Emiratele Arabe Unite, cu Centrala Nucleară de Energie Barakah operațională, consorțiul oferă o sursă de combustibil mai rezistentă și integrată la nivel regional, reducând dependența de piețele internaționale pentru achiziționarea de uraniu și serviciile de îmbogățire.

Anterior, Arabia Saudită, concentrată pe propriile planuri ambițioase de energie nucleară cu sprijinul SUA, vedea puține motive să se alăture unui consorțiu în care Iranul deținea avantajul. Cu toate acestea, războiul recent a făcut-o probabil mai dispusă la un astfel de aranjament. Disponibilitatea Iranului de a riposta, chiar și simbolic, împotriva bazelor americane de cealaltă parte a Golfului demonstrează capacitatea sa de a atrage jucători regionali în conflict. Prin urmare, pentru Riyadh, riscul de a fi prins în focul încrucișat al unui alt război ar putea fi acum mai mare decât riscul de a fi cooptat de către Teheran.

Într-o convorbire telefonică recentă, președintele iranian Masoud Pezeshkian le-a semnalat prințului moștenitor saudit Mohammed bin Salman și președintelui Emiratelor Arabe Unite, Mohammed bin Zayed Al Nahyan, disponibilitatea sa de a relua negocierile cu Washingtonul, dar și-a ales cu grijă cuvintele: Iranul dorește un acord „echitabil și rezonabil” care să respecte ”drepturile sale legitime”. Această formulare pare să afirme că, deși Iranul este deschis reluării discuțiilor, cererea sa fundamentală de îmbogățire a uraniului rămâne neschimbată.

Foarte important, Pezeshkian a salutat, de asemenea, sprijinul „națiunilor prietene și frățești” în acest proces, o invitație clară pentru implicarea regională pe care o întruchipează un consorțiu.

Cu toate acestea, în ciuda potențialului său, modelul consorțiului impune și niște riscuri deloc neglijabile. Acesta obligă administrația Trump să își gestioneze propria evoluție politică, de la disponibilitatea inițială de a accepta îmbogățirea uraniului de către Iran, cu condiția să nu fie construită nicio armă, până la poziția maximalistă, de a nu accepta nicun fel de îmbogățire, pe care a adoptat-o ​​ulterior. Revenirea la pragmatismul anterior ar duce la o criză diplomatică garantată cu Israelul, criză a cărei gestionare ar necesita un capital politic imens.

Crearea unui asemenea consorțiu ar necesita, de asemenea, un nivel ridicat de ingeniozitate diplomatică, deoarece integrarea Arabiei Saudite și a Emiratelor Arabe Unite va implica negocieri complexe în vederea asigurării acceptului acestora, înainte de abordarea detaliilor structurii operaționale a consorțiului, de la locație și până la administrarea zilnică a acestuia.

Mai mult decât atât, riscul proliferării persistă. Povestea lui Abdul Qadeer Khan – omul de știință pakistanez care, în scopul relansării programului de arme nucleare al Pakistanului și generării unei piețe negre nucleare globale, a furat proiecte de centrifuge de la consorțiul european Urenco – este o poveste cu tâlc despre cum know-how-ul și materialele critice pot scăpa chiar și din mediile multinaționale presupus sigure.

Este de ales nu între o înțelegere perfectă și una defectuoasă, ci între o propunere pragmatică, deși riscantă, și certitudinea catastrofală a războiului. Iar consorțiul, cu toate pericolele sale, este, probabil, singura idee fezabilă.

Elfadil Ibrahim este un analist care se ocupă de politica din Orientul Mijlociu și Africa, cu accent special pe Sudan. Lucrările sale au apărut în The Guardian, Al Jazeera, The New Arab, Open Democracy și alte publicații.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici