Gheorghe Tattarescu (1820 – 1894) . Wikipedia arată că Gheorghe Tattarescu este un pictor român, clasic, „cel mai tipic academist”, un pionier al neoclasicismului în pictura românească.

 

Scurtă biografie. Gheorghe Tattarescu s-a născut în 1820 la Focșani. Părinții lui sunt : Mihai Tattarescu și Smaranda, născută Teodorescu. Familia a mai avut un al doilea fiu – Dumitru Tattarescu. Nicolae Teodorescu, fratele Smarandei, a făcut parte din breasla „zugravilor de subțire” care luase ființă în anul 1776, în vremea lui Alexandru Ipsilanti, pentru a se face deosebirea dintre pictorii-artiști de zugravii de case care erau organizați în așa numita breaslă a „zugravilor de gros”. Nicolae s-a născut la Focșani în anul 1786 și la vârsta de optsprezece ani era înscris la școala de pictură a Polcovnicului Matei de la Căldărușani. Ulterior a pictat icoane la Odobești pentru comanditarii din satele învecinate. În perioada 1814 – 1816 a locuit la Iași. Revenit la Focșani a luat parte la căsătoria sorei sale, Smaranda, cu un funcționar modest, Mihai Tattarescu. Mihai și Smaranda au trăit la Focșani până în anul 1826, când au decedat din cauza unei epidemii care a afectat Moldova în primele trei decade ale secolului al XIX-lea.

Mihai Tattarescu își avea originea în satul Tataru, din proximitatea muntelui Tataru din Munții Buzăului . După treizeci de ani de la  moartea părinților, într-un act de partaj între frații Tattarescu, toată averea părinților a fost evaluată la 320 de galbeni, o sumă mai mult decât modestă ținând cont că stipendiații statului (vezi Petrache Poenaru, Ion Negulici, Tattarescu) erau trimiși la studii în străinătate cu o bursă de 150 – 200 galbeni pe an.

Gheorghe Tattarescu a început să picteze ajutându-l pe unchiul său, Nicolae Teodorescu (1799 – 1880), zugrav de biserici. Continuă studiul picturii la Școala de zugravi din Buzău, fondată de unchiul său. În 1844, împreună cu unchiul său, pictează mănăstirea Rătești.

Cu ajutorul episcopului Buzăului, Chesarie, obține o bursă de studii la Academia di San Luca din Roma (1845–1851). Aici i-a avut ca profesori pe Natale Carta (1790–1884), Giovanni Silvagni (1790–1853) și Pietro Gagliardi (1809–1890). Sub îndrumarea profesorilor săi, se formează în spiritul academismului Italian, executând copii după Rafael Sanzio, Bartolomé Estéban Murillo, Salvatore Rosa, Guido Reni .

Tattarescu a participat la revoluția de la 1848. A pictat portretele revoluționarilor Gheorghe Magheru, Ștefan Golescu aflați în exil, iar în 1851 pictează portretul lui Nicolae Bălcescu (în trei replici aproape identice).

Idealul eliberării naționale și al edificării unei Românii moderne este transpus în compoziții alegorice cu subiect revoluționar (Deșteptarea României, 1849, 11 februarie 1866 – România Modernă, 1866), cu subiect patriotic (Unirea Principatelor, 1857), sau cu subiect istoric (Mircea cel Bătrân la 1386, Neagoe Basarab în fața Mănăstirii Argeș, Lupta lui Preda Buzescu cu hanul tătar).

În 1860 este însărcinat să întocmească un „Album național” al priveliștilor și monumentelor istorice din țară. Astfel, are prilejul de a se afirma și ca peisagist, cu discrete accente romantice (Peștera Dâmbovicioara, 1860).

 

Peștera Dâmbovicioara, 1860

 

Deșteptarea României –1849

 

România Modernă – 1866

Unirea Principatelor, 1857

 

 

O mare parte din activitatea sa artistică a fost dedicată artei religioase, creând un stil personal influențat de academismul italian și parțial de iconografia tradițională bizantină.

 

Împreună cu Theodor Aman a înființat, în 1864, Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891–1892. În 1865 a scris lucrarea „Precepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după cei mai celebri pictori”.

Din momentul în care s-a întors de la studii din Italia până în 1858, Tattarescu s-a ocupat doar de pictura religioasă, asta și din cauza Războiului Crimeii care s-a terminat în anul 1856. Pictura de șevalet, portretele sau scenele istorice, nu a reprezentat un punct de interes pentru comanditarii săi. Astfel, în această perioadă, artistul a devenit cel mai important pictor bisericesc din Țara Românească, el fiind asaltat de o mulțime de comenzi. Ca urmare, Tattarescu a fost preocupat să-și formeze o echipă de colaboratori care să-l ajute în munca sa. În acei ani, pictorul a început să șe gândească să-și atragă un cerc de tineri pe care să-l instruiască și să-l plătească. Urmărindu-și scopurile artistice, el și-a cumpărat în anul 1857 o casă pe actuala stradă Domnița Anastasia nr. 7 din București, actualul Muzeu Gheorghe Tattarescu, pe care o renovează și o amenajează cu un atelier de pictură și odăi în care să-și cazeze elevii.

În anul 1858, artistul a primit comanda să picteze Biserica Sfântul Spiridon din București. A lucrat timp de doi ani pentru realizarea picturilor murale și la încheierea proiectului a trecut imediat la pictarea Bisericii Kretzulescu de pe Calea Victoriei nr. 47. Lucrarea de la Kretzulescu a realizat-o în același timp cu paraclisul de la Mănăstirea Antim și cu picturile murale de la Biserica Sfântului Luca din Brânceni, Teleorman. Astfel, Jacques Wertheimer-Ghika a concluzionat că Tattarescu a reușit să picteze la cinci biserici în decursul a doar patru ani, luînd-o în considerare și pe biserica aflată pe moșia Băleni, Dâmbovița unde a lucrat în parteneriat cu Nicolae Teodorescu. Din analizele ulterioare ale istoricilor de artă a rezultat pentru perioada 1857-1862, că artistul a pictat circa 10 biserici (vezi lista bisericilor de mai jos). În 1859 a realizat douăzeci și patru de icoane pentru biserica Episcopiei Râmnicului pe care o pictase în perioada 1854-1855. Prețul negociat pentru aceste icoane a fost doar de 216 galbeni, adica de doar 9 galbeni pentru o icoană de 28×21 cm, un preț modest prin comparație cu cele zece peisaje, mai mari, pe care le-a vândut Henric Trenk în anul 1857 pentru o sumă de 600 de galbeni.

Anul 1884 a venit cu o comandă foarte importantă – realizarea picturilor murale la Mitropolia din Iași. Având vârsta de 64 de ani, artistul a hotărât să facă o deplasare de documentare în Rusia pentru ca să ia contact cu lucrările unor pictori ca Vassili Vereșciaghin, Sergey Ivanov, Kornief, Karl Bryullov. Și-a luat concediu de la Școala de Belle Arte din București și în data de 17 mai 1884 a plecat pentru o perioadă de trei săptămâni de zile. După un scurt popas la Odesa, a plecat la Kiev, apoi Moscova și destinația finala – Saint Petersburg. În opinia lui Frunzetti, Tattarescu a dorit să lase posterității o operă durabilă și de aceea a dorit să se instruiască cu privire la arta decorativă rusă.

Cu toate că a studiat la Moscova și Petersburg frumoasa pictură murală rusă, stările de oboseală specifice vârstei înaintate pe care o avea și-au spus cuvântul. Se pare că Tattarescu nu a apreciat marea tradiție decorativă bisericească rusească, reprezentată de pictori ca Andrei Rubliov, și a preferat contemporani ca Vereșciaghin. Revenit în țară, Tattarescu a început lucrul și a prezentat Comisiei de recepție în anul 1886 o catedrală impunătoare dar, în opinia multora, nereușită ca realizare. Cu toate acestea, faima pe care a obținut-o cu pictarea mitropoliei i-a adus numeroase comenzi până la sfârșitul vieții – la Florești (1887), la Stoicănești (1889), Huși (1890), precum și în județul Constanța unde a proliferat o concepție de artă redusă la bunele intenții și un meșteșug epigonic pe măsură.

 

În perioada 1853–1892, cu ajutorul elevilor săi, a pictat, în spirit neoclasic, 52 de biserici, printre acestea numărându-se Biserica Colțea, Biserica Oțetari Biserica Sf. Spiridon Nou, Biserica Sfântul Nicolae Șelari și Biserica Mănăstirii Radu Vodă, toate din București, biserica nouă a Mănăstirii Bistrița, Catedrala Mitropolitană din Iași, Biserica Greacă din Brăila și biserica Mănăstirii Ciolanu din județul Buzău.

 

 

Biserica Mănăstirii Bistrița

 

 

 

Biserica Sfântul Spiridon Nou din București

 

Biserica Mănăstirii Antim

 

 

Casa pe care a cumpărat-o Gheorghe Tattarescu, în București în 1855 și în care a locuit timp de aproape 40 de ani a fost transformată în muzeu și a fost deschisă publicului. Din 1951, Muzeul Gheorghe Tattarescu adăpostește o mare parte din lucrările sale.

 

Sursa unor date biografice și comentarii : Wikipedia

 

 

Despre stil. Gheorghe Tattarescu a fost considerat ca fiind un reformator în pictarea bisericilor. Direcțiile pe care a mers în inovare urmăresc în ansamblu trei direcții distincte. Primul îl reprezintă părăsirea obiceiului tradițional de a picta scene din Vechiul Testament, abordând cu predilecție scene din Noul Testament, mai apropiate vieții oamenilor – Isus pe Muntele Măslinilor, Răstignirea și Nașterea. A doua direcție este definită de renunțarea la scenele narative care umpleau până atunci pereții edificiilor de cult. Obișnuința tradițională a unor astfel de reprezentări oboseau privirea prin succesiunea imaginilor și deconcentrau actul de rugăciune. Tattarescu a pictat adevărate tablouri murale care erau separate între ele prin spații largi folosind suprapunerea pe două rânduri sau maxim trei, atunci când pereții aveau o înălțime mai mare. Spațiile de distanțare le-a umplut cu motive decorative sau imitații de marmură. Această tehnică a fost adusă de artist din Italia și se regăsește și în cazul unor biserici din Rusia pe care le-a vizitat în perioada 1884 – 1885. A treia direcție pe care a abordat-o, a fost folosirea stilului realist și părăsirea picturii bizantine, care era caracterizată de Alexandru Xenopol de sentimentul „… de a fugi de expresia frumosului care leagă pe om de carne”. Tattarescu a avut curajul să figureze pe pereții bisericilor chipul omului care răspunde la ideea clasică de frumusețe.

Francezul Theodore Margot a adus comentarii laudative picturilor realizate de artist la Episcopia Râmnicului și la Bistrița în lucrarea intitulată O victorie în cele șaptesprezece districe ale României, antiquități și curiozități naturale, situe, orașe, monumente, date istorice, usuri și moravuri care a apărut în anul 1859. Alexandru Lăzărescu a scris un lung poem despre picturile de la Mănăstirea Cetățuia. Poemul i l-a dat în manuscris lui Tattarescu în 18 noiembrie 1856 și a fost publicat în Albumul literar român, București, decembrie 1856 – mai 1857. Ultima strofă care a încheiat poemul este:

……………………………………………………….
Și Gheorghe Tattarescu în linii de lumină
Imaginile sacre în templu producând
Romînul Mikel-Angelo, prin arta sa divină
Redete Cetățuii renumea-i d-oare-când.
……………………………………………………….

Lăzărescu a scris și o dedicație la final „… Lui Gheorghe Tattarescu, în semn de stimă pentru frumoasa sa artă, drept omagiu pentru marele său talent, spre neuitare pentru amiciția sa, îi trimite aceasta sincerul său amic A. Lăzărescu”.  Alexandru Pelimon în Impresiuni de călătorie în Romînia din anul 1858, a descris picturile realizate de artist la Episcopia Râmnicului și a elogiat tabloul Renașterea României aflat în expoziția de la Colegiul Sfântul Sava, precizând că „… Romînia are mult a se făli cu acest ingenios bărbat cel ce celebră și cîntă regenerarea ei…”. Au existat numeroase astfel de mărturii documentare.

Datorită numeroaselor comenzi pe care le-a realizat pe tărâmul picturii religioase, Constantin I. Stăncescu în Mișcarea artistică în România, în Atheneul Român – 1886, a arătat că:

„… Numele D-lui Tăttărescu a devenit așa de identic cu pictura istoriei sacre, încât de mult, de mult timp, deja rare ori se face o biserică care să nu fie opera D-lui. Acesta este dreaptă răsplată a lungilor și conșciințio-seloru sale studii în pictură bizantină , căci D-lui îi datorim mai cu semă corectarea stilului bizantin la noi… Numărul operelor D-lui Tăttărescu este atât de mare încât, dacă ar fi concentrate într-un singur loc, ar trebui o baselică ca Sf. Petru din Roma ca să le conție… A depins până acum peste 25 de biserici. Nu e colțu țării pe unde să nu fi preumblatu al seu penelu…”

 

Portret Gheorghe Tattarescu – de Artur Georgescu

 

Ne punem desigur întrebarea: Cum și de ce s-a propagat stilul Tattarescu în România și cum de a reușit ca artistul să picteze un număr atât de mare de biserici într-o singură viață?

Explicația este simplă. În ultima parte a vieții, Tattarescu ajunsese să se ajute foarte de mult de elevii săi. Se ajunsese ca reprezentanții bisericilor să stipuleze în contracte cerința ca artistul să zugrăvească singur chipurile sfinților, iar elevii săi puteau zugrăvi hainele !

Faptul că Gheorghe Tattarescu a considerat că pictura în ulei pe o tencuială uscată este la fel de durabilă ca fresca (pe ud) a fost o eroare care a privat posteritatea de o mulțime de lucrări pe care acesta le-a realizat. O altă eroare ține de metodologia de pregătire a pereților. Tattarescu a executat la unele biserici unele lucrări de repictare fără ca să spele pereții și să-i cojească. Aceste procedee neefectuate au făcut ca vechile picturi în frescă să nu iasă la vedere. De aceea, Ion Frunzetti, a considerat că rolul de corector al stilului bizantin, a fost unul determinant și covârșitor în secolul al XIX-lea, chiar dacă a fost unul nefericit. Acestui rol corector, a opinat Frunzetti, i s-a datorat laicizarea picturii bisericești în România.

Gheorghe Tattarescu a pictat peste 50 de biserici și acest lucru i s-a părut înspăimântător istoricului George Oprescu, pentru că „… A zugrăvit nu mai puțin de cincizeci și două de biserici. Când ne gândim că decorarea unei singure capele a făcut uneori nemuritor pe un artist al Renașterii, o atare activitate ne înspăimântă și ne întristează”.

 

Din păcate, Tattarescu a crezut că pictura în ulei combinată cu un procedeu expeditiv în tempera, poate înlocui decorațiile realizate în frescă ale vechilor zugravi. El chiar a crezut, fiind de fel un om modest, așa cum credea toată lumea în epoca în care a trăit, că este cel mai mare pictor religios. Și la o analiză sumară a educației sale italiene, a conștiinței de meșteșugar onest, a credinței sale, reală dar fără un avânt anume, se poate realiza că aceasta a dus, în ce-l privește, la acceptarea artei banale și dulcege, pe care a adus-o de la Roma, în locul vechilor fresce uitate prin mănăstiri. Cu toată această evaluare negativă adusă de unii critici, există în portretistica lui Tattarescu destule lucrări care pot fi admirate. Probabil că acesta este motivul pentru care mulți critici, și nu numai, considera pictura bisericească a lui Nicolae Grigorescu superioară.

 

Elevii lui Gheorghe Tattarescu. Așa cum am arătat mai înainte, elevii lui Gheorghe Tattarescu au continuat în același stil să picteze biserici și după dispariția acestuia. Un exemplu notabil îl constituie, Biserica Sfânta Ecaterina , din București, Paraclisul Facultății de Teologie Ortodoxă, din Universitatea București.

 

 Vă reamintiți Schimbarea la față a lui Rafael ? Iată un detaliu…

 

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci