Jon Miltimore

 

Au trecut cel puțin 25 de ani de când am citit, pentru prima oară, romanul lui Orwell, O mie nouăsute optzeci și patru. Aproape tot ce izbuteam să-mi reamintesc erau fragmente de citate și clișee pe care creierul meu le absorbise din diverse articole de pe internet și din cultura pop. Trebuie, de altfel, să recunosc că preferințele mele au înclinat, dintotdeauna, înspre distopia lui Huxley, Minunata lume nouă, care mi se părea mai puțin malefică.

Pentru o minte de adolescent, O mie nouăsute optzeci și patru este, în esență, o profeție alegorică despre statul polițienesc modern. Fratele cel mare te privește. Tele-ecranele sunt peste tot. Copiii își spionează părinții și îi raportează Poliției Gândirii.

Nu vreau să diminuez valoarea acestor teme. Orwell, un om de stânga care s-a detașat de ideologia socialistă deîndată ce i-a perceput dedesubturile, a fost suficient de sagace pentru a intui exact cum funcționează un stat totalitar. (Să nu uităm că O mie nouăsute optzeci și patru a apărut cu doi ani înainte de înființarea Stasi).

Filozofia lui Orwell

Ceea ce m-a impresionat însă astăzi, la recitire, a fost faptul că mintea lui Orwell a fost suficient de pătrunzătoare pentru a înțelege și filozofia din spatele conceptului ”Big Brother”. Sau, mai degrabă, lipsa acesteia (dincolo de nihilism).

În statul național totalitar Oceania adevărul nu există, iar absența acestuia este relevată deseori. Winston Smith, protagonistul cărții observă, la un moment dat, că este doar o chestiune de timp înainte ca Partidul să decreteze că doi plus doi fac cinci:

” Până la urmă, Partidul va anunța că doi și cu doi fac cinci și fiecare va fi obligat să și creadă că fac cinci. Este inevitabil să vină și cu afirmația asta, mai devreme sau mai târziu; legea poziției lui o cere. Filozofia partidului neagă, în mod tacit, existența realității obiective. Erezia-ereziilor este bunul simț.”

Nu doar că Fratele cel mare este ostil față de adevăr, logică sau fapte, dar adevărul, logica și faptele vor intra la un moment dat, inevitabil, într-un conflict înverșunat cu singurul său scop: controlul absolut.

Ceea ce ne conduce la o a doua observație despre Oceania. Este un loc în care, zi și noapte, politica le este băgată oamenilor pe gât cu forța, pompată de ecrane sau provenind de la copii, vecini, rude și prieteni îndoctrinați. Nu toți cei care recită clișeele Partidului cred cu adevărat în ele, însă nimeni nu poate scăpa de dogmele sale. Iar acest lucru reiese foarte limpede atunci când Winston Smith înțelege că până și sexul a căpătat o coloratură politică. Iată cum descrie el prima întâlnire amoroasă cu Julia, femeia ce avea să-i devină iubită:

”Pe vremuri, un bărbat se uita la trupul unei femei, își dădea seama că se trezea în el dorința și cu asta, basta. În ziua de azi, însă, nu mai găsești dragoste sau dorință curată. Nicio emoție nu mai este pură, pentru că totul este amestecat cu teamă și cu ură. Împreunarea lor a fost o bătălie, iar orgasmul – o victorie. Au dat o lovitură Partidului. A fost un gest politic.”

În O mie nouăsute optzeci și patru politica devorează cele mai intime aspecte ale vieții. Chiar dacă, cel puțin deocamdată, nu putem compara lumea noastră de azi cu aceea imaginată de Orwell, există, totuși, paralele evidente și de neocolit.

Politica saturează, în aceeași măsură, majoritatea aspectelor vieții noastre. O regăsim în școli, în sport, în cinematografie și, uneori, chiar în Biserică. Ceea ce este un foarte serios semnal de alarmă.

Pervertirea adevărului

Și, apoi, mai există problema adevărului. Anul trecut, Rand Corporation a publicat un raport a cărui concluzie esențială este că civilizația noastră suferă de afecțiunea stranie a… Pervertirii Adevărului.

Pervertirea Adevărului este definită ca un set de patru tendințe conexe: 1) dezacordul crescând dintre fapte și interpretările analitice ale acestora; 2) o estompare a liniei dintre opinie și fapt; 3) creșterea influenței opiniei personale comparativ cu aceea a faptelor reale și 4) scăderea încrederii în sursele de informații respectate anterior.

Acest fenomen de pervertire a adevărului ar putea fi una din explicațiile motivului pentru care mulți oameni, chiar și cei inteligenți și cu picioarele pe pământ, par să se simtă astăzi ca Alice după ce a căzut în gaura Iepurelui Alb.

Trăim o epocă în care bunul simț este controversat, iar nebunia este doar un alt punct de vedere”, a declarat, recent, economistul Thomas Sowell.

Puțini dintre noi ar nega, cred, faptul că adevărul este sub stare de asediu. Este una dintre ideile asupra cărora Stânga și Dreapta pot fi de acord. Dezacordul apare doar în ceea ce privește identitatea celor care îl încalcă.

Or, aceasta nu este deloc o chestiune banală. După cum observa recent Lawrence Reed, președintele Fundației pentru Educație Economică (FEE), adevărul și libertatea sunt inseparabile.

”Când o iei la vale pe panta alunecoasă a tiraniei, prima victimă este întotdeauna adevărul”,  a scris  Reed. ”Dacă vrei să trăiești în libertate, trebuie să te dedici, în întregime, adevărului.”

Libertatea cuvântului

Lumea viitorului nu trebuie să fie precum aceea din O mie nouăsute optzeci și patru. Și, pentru a ne asigura de acest lucru, primul pas pe care va trebui să-l facem va fi acela de a restabili valorosul principiu al liberei exprimări, și nu numai în sens strict juridic. Ci va trebui să ne reamintim, mai degrabă, că libera exprimare a ideilor este esențială și inseparabilă de căutarea adevărului.

Marele scriitor american Walter Lippman a explicat odată de ce libertatea de exprimare este esențială nu doar în ceea ce privește exercitarea libertății, ci și pentru adevărul în sine.

”Dacă dorim cu adevărat să înțelegem motivele pentru care libertatea este indispensabilă unei societăți civilizate, trebuie să începem prin a realiza că libertatea de exprimare ajută la perfecționarea propriilor noastre opinii, astfel încât devine evident că libertățile celorlalți oameni se constituie în propriile noastre necesități vitale”, scria Lippman, unul dintre redactorii fondatori ai Noii Republici. ”Acesta fiind chiar principiul creator al libertății de exprimare, care nu este un sistem de tolerare a erorilor, ci unul care înlesnește găsirea adevărului.”

Epoca noastră trece printr-o criză a adevărului pentru că nu-l apreciem în suficientă măsură. Societatea actuală pare mai interesată să suprime ideile, sau să se ascundă de ele, decât să le înfrunte, ceea ce ar presupune un foarte serios travaliu de căutare a adevărului.

Thomas Jefferson scria odată că adevărul nu se teme niciodată de conflicte. Însă nu va prevala niciodată într-o lume care previne conflictul de idei prin suprimarea libertății de exprimare.

”Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru”, ne spune Winston Smith. Dacă ți se recunoaște asta, celelalte vin de la sine.”

Acum 25 de ani, când am citit acest aliniat, nu l-am înțeles pe Orwell.

Acum, însă, da.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici